De acord cu PSD: Romania merita mai mult! Ce poate face Uniunea Europeana pentru ca Guvernul de la Bucuresti sa respecte statul de drept
Foto: Ziare.com
Un slogan cu care Frank Engel, presedintele Partidului crestin social din Luxemburg sau, cum el insusi glumeste, "seful de partid al lui Jean-Claude Junker", si europarlamentarul Cristian Preda sunt de acord: Romania merita un alt Guvern, care sa nu riste absorbtia fondurilor europene si nici activarea Articolului 7.
Cristian Preda: Ce este clar e ca, mai intai, Guvernul roman nu a luat in serios aceasta Rezolutie, a tratat-o ca pe o manevra electorala, spunand chiar ca e o intelegere impotriva bravului Guvern roman. De atunci, au inceput mai intai sa-l atace pe Timmermans, apoi au descoperit ca Timmermans este candidatul lor, al socialistilor, pentru presedintia Comisiei Europene. Din punct de vedere institutional, autoritatile de la Bucuresti nu trateaza Rezolutia ca fiind ceea ce este, adica pozitia institutiilor europene asupra Guvernului unui stat-membru.
Guvernul roman continua in aceeasi directie, au propus initiative legislative care consolideaza derapajele, in loc sa se diminueze. In plus, e o atitudine de necooperare cu institutiile europene.
Frank Engel: Da, asa este, Viktor Orban discuta mereu. Ori de cate ori e o problema legata de Ungaria, el vine si vorbeste. Prietenii polonezi, de pilda, au adoptat o atitudine care seamana putin cu cea a Romaniei: ne comportam ca si cum acestea ar fi nimicuri de care se ocupa Parlamentul European, dar care nu au, de fapt, nicio importanta.
La un moment dat, ar trebui ca Romania sa ia mai in serios aceasta problema. Noi putem presupune ca domnului Dragnea nu-i pasa, dar noi nu ne putem limita doar la refuzul unui sef de partid care nu poate accede la alte functii, pentru ca a fost condamnat in justitie. Toate acestea deja spun multe despre atitudinea Guvernului roman. Ce este acest guvern teleghidat de domnul Dragnea din culise si condus de cineva care este in asa fel depasit de functie, incat toata lumea vede asta?
Frank Engel: Nu. Avem acest Articol 7, care nu mentioneaza decat pierderea dreptului de vot. Nu putem exclude pe cineva, nici sa il fortam prin alte mijloace. Este motivul pentru care avem nevoie de aceasta conditionare a fondurilor structurale de statul de drept.
Contraargumentul e ca UE nu poate pedepsi cetatenii, pentru ca ei sunt beneficiarii ultimi ai fondurilor europene, pentru ceea ce face un Guvern.
Am citit afisele electorale ale Partidului Social-Democrat, care spun chiar asa: "Romania merita mai mult". Sunt absolut de acord, Romania merita mai mult decat PSD! Romania chiar e diferita de PSD.
In Ungaria, 20% din cheltuielile bugetare sunt finantate de Uniunea Euopeana. Ce fac acestea? Foarte putin pentru binele cetatenilor si mai mult pentru bunastarea amicilor unchiului Viktor si care, miraculos, de cand e Fidesz la guvernare, atrag o buna parte din fondurile publice.
De aceea, cetatenii trebuie sa realizeze ca banii care le sunt destinati lor nu ajung la ei.
In acelasi timp, Uniunea Europeana nu poate fi tatal sever care merge de-a lungul teritoriului sau pentru a disciplina Guverne. Putem avertiza, putem denunta derapajele, dar nu putem rezolva probleme interne.
In cazul Ungariei si al Polonie, totusi, a fost declansata procedura de activare a Art. 7. In cazul Romaniei, nu. E Romania intr-o situatie mai buna, poate recuperabila?
Frank Engel: Nu inca, dar cred ca poate urma. Romania a ajuns mai tarziu in cercul celor supravegheati, unde Ungaria era de o vreme. Fenomenul romanesc e de data mai recenta, dar nu exclud sa se ajunga la Articolul 7.
Cristian Preda: Eu am cerut activarea Articolului 7 pentru Romania si am fost acuzat de tradare. Atitudinea fata de cei care sunt rationali este de a-i stigmatiza.
Frank Engel: E o conceptie asupra politicii care nu are loc in Europa. Un competitor politic este un competitor. Poate fi un adversar, dar nu trebuie sa fie niciodata un dusman. Aici, suntem in logica dusmanului: cine nu e cu noi e contra noastra.
Aceasta logica cooperanta a democratiei, atat de prezenta in tarile unde se guverneaza prin coalitii, nu exista aici. Atunci cand coalitiile vor fi functionale, vom depasi starea de fapt pe care o vedem inca astazi.
Frank Engel: Da, dar nu exclud ca ar putea fi vorba, la un moment dat, de Vest sau de Sud. Am avut cazul Austriei, in 2000. Eu nu as incuraja o logica mai degraba orientala decat occidentala. Eu vad logica Uniunii Europene.
In sanul UE, daca un guvern, oricare ar fi acesta, crede ca poate pune intre paranteze realitati institutionale, administrative, exigente pe care UE le-a adoptat si pe care toate lumea le-a agreat in momentul adoptarii, logica UE trebuie sa fie aceeasi.
Cristian Preda: Aceasta Europa cu doua viteze exista, dar ea nu depinde de vointa UE, ci de cea a guvernelor, cum e Guvernul Romaniei. Suntem in afara Schengen pentru ca nu vrem sa facem ceea ce ni se cere, in ceea ce priveste conditiile de acces. Din contra, chiar. Am intrat in acest joc, dar nu mai facem ce ni se cere in MCV, atunci intram in aceasta logica a Europei cu doua viteze, a cercurilor marginale.
Nu sunt ceilalti europeni cei care ne spun sa ramanem in afara, ci suntem noi. Ce e bizar e ca nu vorbim despre aceasta diferenta de viteze privind spre responsabilitatea nationala, ci ii acuzam mereu pe ceilalti. Trebuie sa spunem ca e gresit.
Frank Engel: In mod normal, rezultatele unor alegeri trebuie sa duca la schimbari politice, dar statul trebuie sa ramana acelasi.
Ati vorbit despre Ungaria. Credeti ca Viktor Orban isi va salva partidul in cadrul PPE? Va reusi sa evite excluderea?
Nu s-a asteptat la asta, nu a anticipat. E si putin nostim, facem toate acestea acum, din cauza unui afis. Eu stiu lucruri mult mai rele pe care le-a facut in ultimii ani, dar afisul a declansat ceva ce era evident pentru mine, dar acum au vazut cu totii.
Frank Engel: S-a insinuat chiar ca presedintele Comisiei Europene ar avea atitudini nocive fata de Ungaria, ca ar vrea sa faca rau poporului ungar.
Frank Engel: Este si o chestiune de credibilitate. Daca i-as spune lui Timmermans: Ocupa-te tu de romanii care sunt in grupul tau, el mi-ar raspunde imediat: Si tu de ungurii tai. Si nu ajungem nicaieri asa. Am spus mereu colegilor din PPE, celor care argumentau ca si socialistii au copiii lor teribilisti, ca trebuie sa facem mai intai curat in curtea noastra. Asa vom deveni mai credibili cand vorbim cu socialistii despre Romania.
Lumea are tendinta de a zice: e normal, deoarece in Europa nu suntem toti la fel, sunt recalcitranti peste tot, poate ar trebui sa mai inchidem ochii. Eu nu cred ca democratia europeana poate avansa daca procedam asa. Trebuie sa spunem la un moment dat: exista standarde europene care nu pot fi puse in discutie. Nu se poate pune in discutie existenta unei justitii consitutionale independente. Daca se instrumenteaza politic justitia constitutionala, ajungem la un regim arbitrar, ceea ce nu putem admite in Uniunea Europeana.
Frank Engel: Din punct de vedere politic e mai rau, deoarece asistam la disolutia totala a peisajului politic de acolo. Pare ca sunt nebuni peste tot. Retorica domnului Salvini este absolut intolerabila, iar pe de alta parte avem Miscarea Cinci Stele care sustine tot felul de aiureli, si intre ei il vedem pe Berlusconi cu problemele lui si pe Tajani, care vorbeste de faptele bune ale lui Mussolini.
Cristian Preda: E un haos total acolo: Cinque Stelle este de un eclectism care lasa impresia ca sustin idei dintre cele mai contradictorii.
Cristian Preda: La nivelul familiilor politice europene este o stare de haos. Cinque Stelle, cand au intrat in PE, au incercat sa se alature grupului Verzilor, deoarece multi dintre europarlamentarii lor veneau din medii politice cu orientare ecologista. Iar Verzii i-au refuzat, pe motiv ca ar fi prea puternici pentru grupul lor, si practic ar fi preluat conducerea grupului. Si atunci s-au refugiat langa domnul Farage.
Cristian Preda: Iar aceasta miscare i-a incurajat pe euroscepticii din randurile Cinque Stelle. Si le-a permis sa poata justifica, in fata alegatorilor lor, alianta cu Liga Nordului, acasa, in Italia. Asta arata influenta deciziilor care se iau pe plan european asupra politicii nationale. Alegerile pe care le facem trebuie sa fie dublate de responsabilitate.
Iata cum problemele apar nu doar in Est, dar si in Sudul Europei, in cazul unei tari fondatoare. La fel e si cu dezordinea din Franta, ma refer nu la institutii, ci in viata publica, in general. Confruntarea dintre o miscare sociala, care are o componenta foarte violenta, si instiutiile Republicii, care inca se chinuie sa gaseasca cea mai buna metoda de abordare, este un simptom pentru acest gen de probleme.
Cristian Preda: Solutia este cea care vine din Slovacia, unde a invins normalitatea.
Ei au avut un moment simbolic acolo, moartea unui jurnalist. Romania a avut si ea momentul Colectiv, o tragedie, dar l-a ratat.
Cristian Preda: In Slovacia dominau nationalistii lui Meciar si socialistii lui Fico, pe care socialistii europeni i-au pastrat exact la fel cum PPE l-a pastrat pe Orban. Iar derapajele au condus la asasinarea unui jurnalist. Insa dupa acest moment a aparut un politician pro-european care a castigat alegerile. Asadar derapajele pot fi indreptate, nu trebuie sa ramanem in ideea ca totul e haotic acum, nu mai sunt sperante. Trebuie sa fie insa cineva care sa-si asume asta.
Sunteti membru in Comisia LIBE. Cum vedeti toata povestea din jurul candidaturii doamnei Kovesi?
Frank Engel: Eu am votat pentru ea si cred ca ar fi un semnal puternic si important daca va fi investita in aceasta functie. Nu inseamna ca ceilalti candidati nu erau buni. Candidatul francez are acelasi nume ca fostul meu director de liceu (n.r. rade), si i-am si spus ca nu pot fi vreodata impotriva cuiva care se numeste Bonhert, deoarece ma impacam bine cu fostul meu director.
Ati primit si dumneavoastra e-mailuri din partea colegilor romani pe aceasta tema?
Frank Engel: Da, bineinteles, ca toata lumea. Nu am fost eu favorizat in vreun fel, toti am fost destinatarii acestei propagande a guvernului roman care incerca sa o prezinte ca pe o criminala pentru care nu trebuie votat.
Este ceva obisnuit, pe plan european?
Cristian Preda: Este o parte a originalitatii romanesti, pe care am adus-o in Europa.
Frank Engel: Sa va povestesc ce a afirmat doamna Dancila in fata grupului socialist. Un deputat socialist din Ungaria mi-a spus foarte amuzat ca doamna Dancila, inainte de a vorbi in fata plenului, a venit la grup, iar cei de acolo i-au reprosat problemele legate de coruptie din Romania. Si ea a zis ca nu e adevarat, nu exista coruptie in Romania, este doar o maniera diferita, cultural vorbind, de a multumi cuiva. Mi s-a parut extrem de ingenios, sa vorbesti de o diferenta culturala. Practic as putea sa-mi cumpar direct o decizie favorabila in justitie, dar asta nu ar inseamna ca sunt corupt sau ca as corupe pe cineva, nu, as avea un comportament cultural specific.
Frank Engel: Da, Europa trebuie sa fie unita in diversitate (n.r. rade).
Europarlamentarul Cristian Preda, despre campania anti-Kovesi
Cristian Preda: Au existat colegi care au primit si telefoane despre Kovesi, mi-au povestit ca au ramas socati de intamplare. A existat o mobilizare masiva a socialistilor romani, dar trebuie sa spunem ca rezultatul a fost contrar.
Frank Engel: Ceea ce s-a remarcat si in timpul audierilor, cum eurodeputatii erau extrem de enervati de demersurile guvernului roman, si spuneau ca e inadmisibil ca un guvern sa incerce sa se amestece in felul asta in nominalizarea pentru o functie europeana.
Frank Engel: Care nu fusese condamnata, de altminteri. Adica inteleg ca i s-au inventat dosare pentru a-i pune piedici, dar trebuia sa functioneze prezumtia de nevinovatie.
Ultima intrebare, revenind la alegerile care se apropie. La fiecare tur de scrutin din ultimii ani s-a vorbit despre amestecul Rusiei. Credeti ca avem motive de a ne ingrijora?
Da, avem motive foarte serioase de ingrijorare. Cred ca Rusia s-a infiltrat intre timp aproape peste tot. Cateodata este un amestec subtil, dificil de sesizat, prin metode subterane, dar de o eficacitate redutabila.
Cristian Preda: In ceea ce priveste influenta in Romania, sunt lucruri vizibile aici. Un ales pe lista socialistilor, domnul Rebega, a parasit grupul socialist pentru a i se alatura lui Marie le Pen, chipurile pentru ca asa va apara mai bine Romania. A invitat-o apoi in Romania, cu un discurs care preia mesajele propagandei Kremlinului.
Frank Engel: Mie mi se pare si ca domnul Putin are relatii exceptionale cu domnul Viktor Orban.
Este paradoxal, avand in vedere ca ungurii au resentimente puternice fata de Rusia.
Frank Engel: Asta arata perversitatea regimului din Ungaria. Care sunt aliatii lor cei mai apropiati acum? Rusia, China, Turcia, nimeni din Uniunea Europeana.
Cea mai mare trauma a Ungariei, dupa Trianon, a fost cauzata de Rusia.
 |
 |
 |
Autor:Magda Gradinaru
Articol citit de 2523 ori
Marele actor Victor Rebengiuc nu se ascunde după deget atunci când are ceva de spus. Așa cum a zis despre Ordonanța de Urgență privitoare la modificarea Codului Penal că "ar trebui călcată în picioare", acesta și-a spus părerea și despre politicienii bogați ai țării.
Inviteat la emisiunea "În fața ta", de la DIGI24, Rebengiuc a fost întrebat despre cum își poate explica felul în care trăiesc politicienii români, plătiți întreaga lor viață de stat.
„ Nu pot să-mi explic în niciun fel treaba asta. Aștept explicații! Vreau să știu și eu cum și-a făcut domnul Dragnea moșia aia pe care o are în Alexandria, vreau să știu cum are el păduri cu vânat, lacuri cu pești, cum are hoteluri, cum are fel de fel... De unde le-a făcut? Și nu numai el, dar el pare acum personalitatea cea mai importantă a țării și care veghează asupra viitorului ei, cu grijă, cu dragoste... Mă întreb și eu! Nu știu. Trebuie să existe o posibilitate, poate nu foarte legală, dar există. Există mari bogătaşi în România. Este poate una din puţinele ţări din lume care are mari bogătaşi proveniţi nu din economie şi industrie, ci din politică. Politica se plăteşte bine în România. Fiecare trebuie să deconteze, să spună ce a făcut. La mine tot ce am câştigat e uşor de verificat”, a spus clar actorul.
„Românii care muncesc îi suferă pe cei care ne conduc, iar cei care ne conduc nu îi aud pe cei care muncesc, nu îi aud și nu se gândesc la cei care muncesc. Mărirea asta de salarii, tare mă tem că e un fel de abatere a atenției: ia banii ăștia, ești mulțumit! Și între timp să lucrăm, să demolăm justiție, demolăm tot, scoatem oameni capabili din justiție, ca să nu mai fie pedeapsă pentru noi, să fie Parlamentul singurul for care conduce și în care s-au adunat cei care știu să se îmbogățească”, a conchis Victor Rebengiuc.
"Cu ce te împiedică pe tine căsătoria sau legătura legală între doi bărbați sau două femei?"
Actorul s-a arătat deschis să căsătoriei între două persoane de același sex, blamată atât de tare în ultimul timp: "O familie înseamnă o uniune consimțită între 2, 3, 4, 5, 6, 7 oameni de a trăi împreună în bune condiții și bună înțelegere. Nu poți să dai o definiție. Nu trebuie să spui neapărat. Poate că nici nu e vorba de o familie în direcția celor care sunt criticați pentru că vor să capete o legalizare a unei legături între două persoane de același sex. De ce să nu le dai voie? Cu ce te împiedică pe tine care te consideri om normal și care vrei să îți iei nevastă o femeie căsătoria sau legătura legală între doi bărbați sau două femei? Cu ce te împiedică? Ce se întâmplă? Se dărâma ceva? Am avut colegi, cred că mai am și acum, care au această opțiune pentru genul ăsta de viață. Nu m-au deranjat cu nimic, sunt oameni foarte normali, colaborăm în cele mai bune condițiuni. Nu se întâmplă nimic. Nu sunt niște țepoși să te ferești de ei că te molipsești de ceva. Sunt niște oameni normali, foarte cultivați, de la care poți să înveți multe lucruri".
Partidul sau Serviciile? Cine a castigat, in Romania, lupta pentru mostenirea comunistilor - Un interviu cu adevaruri incomode despre romani
Foto: Ziare.comThierry Wolton a lucrat vreme de zece ani la o monumentala investigatie istorica a comunismului. Cum a fost posibil sa omoare atatia oameni, sa ii trimita in Gulag, la reeducarea din Pitesti si Aiud, sa ii infometeze, sa ii transforme in delatori si nu un an, nu doi, ci decenii?
Istoricul francez a scris astfel o trilogie, fiecare volum putand fi citit de sine-statator: Calaii (tradus in romana de Editura Humanitas), Victimele si Complicii (ultimele doua sunt in promisiunea traducerii, tot la Humanitas) . Daca e cat de cat clar cine sunt asasinii si cine victimele, l-am rugat pe Thierry Wolton, in interviul acordat pentru Ziare.com, sa vorbim mai mult despre complici, dar si despre ce s-a intamplat, pe de o parte, cu cadavrul comunismului si, pe de alta parte, cu mostenirea lasata.
Aici, Romania nu arata foarte bine si recentele rapoarte europene arata clar regresul catre Romania anilor 1990, cand Ion Iliescu a instrumentat confiscarea puterii. Nu o sa va convina, mi-a spus Wolton, dar e ceva si in gena nationala: un fel de depresie nationala, care ii face pe romani sa aiba nevoie de un pastor. E unul dintre motivele pentru care, in Romania, clasica lupta sovietica intre Partid si Servicii a fost adjudecata de cele din urma.
Acesta este un interviu pe care-l astept de mult timp, poate chiar de cand eram la liceu si am citit primele carti despre comunism, Stoljenitin tocmai fusese tradus in romaneste, Jurnalul lui Nicolae Steinhardt era publicat. Este o imagine care ma obsedeaza de atunci si la care revin: in cartea lui Vassili Grossmann, Panta Rhei, apare aceasta imagine a tortionarului profesionist, foarte eficient la serviciu, dar care, odata ajuns acasa, asculta Wagner, spune povesti copiilor sai. Raspunde cartea pe care ati scris-o acestei intrebari, cum se explica instalarea comunismului, nu doar cu ajutorul Armatei Rosii, dar si din perspectiva acestui amestec de bine si de rau din om?
Mai intai trebuie spus, si este foarte important, ca in istoria secolului al XX-lea nu a existat niciun fel de revolutie comunista. Revolutia inseamna ca poporul alege ceva. Comunismul a ajuns la putere fie prin lovitura de stat - ca in Rusia -, fie prin razboi civil - cum a fost in China, intre nationalisti si comunisti -, fie ca o consecinta a unui razboi mondial - cum s-a intamplat aici, in Romania -, in fine ca rezultat al unei lupte de eliberare nationala - cazul Vietnamului.
Tot timpul a fost vorba de un nucleu de intelectuali, comunismul a fost intotdeauna la inceput o afacere a unor intelectuali care au decis sa faca ei o << revolutie >> in numele si in locul poporului.
Lenin, in << Ce este de facut? >>, o lucrare de capatai a comunistilor, publicata la inceputul secolului trecut, explica foarte clar ca, de vreme ce proletariatul nu este capabil sa faca el insusi o revolutie, pentru ca viseasa doar sa devina burghez, sa manance mai bine, si nu prea-i pasa de revolutie, e datoria intelectualilor sa faca revolutia in locul lui, adica sa instaureze o dictatura a proletariatului fara acesta, dar in numele lui. Partidul ia locul proletariatului si decide in locul sau.
In ceea ce priveste cazul fiecareia dintre cele 27 de tari comuniste ce existau in lume la un moment dat in secolul al XX-lea, nicaieri nu a fost poporul cel care a ales comunismul. Pretutindeni a fost impus de catre un grup restrans de indivizi, intelectuali, in conditii istorice specifice fiecarei tari.
Simpatia pentru doctrina comunista e cu totul altceva, comunismul din mintea oamenilor, cum ii spun eu. Explicatia pentru asta e mai simpla. Putem face comparatia intre nazism si comunism din aceasta perspectiva. Programul nazistilor era unul de excludere a celorlalti, cine nu facea parte din rasa superioara era eliminat. Nu puteai sa fii simpatizant al nazismului decat daca faceai parte din << rasa superioara >> . Altminteri stiai ca au de gand fie sa te omoare, fie sa te aserveasca, si nu aveai niciun interes sa-i simpatizezi. Asadar, de la bun inceput numarul de simpatizanti ai nazismului era limitat.
Discursul comunist e cu totul diferit. In final, toti trebuia sa fim egali, intr-o lume minunata, in care nici statul nu va mai exista. In felul acesta se adresau comunistii, si socialistii dinaintea lor, intregii lumi. De asta au si avut un asemenea succes, deoarece mesajul lor se bazeaza pe mecanisme psihologice foarte profunde, si care functioneaza la fel la fiecare fiinta umana: este vorba despre invidie, gelozia fata de aproapele care are mai mult ca mine, ceea ce conduce la gandul ca intr-o lume in care am fi cu totii egali macar nu ar avea altcineva mai mult decat as avea eu. Genul acesta de ganduri exista de cand lumea, de cand un om se uita la aproapele sau care avea un foc langa care sa se incalzeasca, si nu se putea gandi decat la cum sa-i ia aluia focul. Comunismul s-a bazat pe genul asta de resort psihologic bazat pe resentimente, si toti le avem in noi.
Asta inseamna ca balanta din om inclina spre rau.
E mai complicat de atat.
O a doua baza pe care s-a construit comunismul este o credinta, si ea veche de cand lumea, sau cel putin la fel de veche ca crestinismul. Ce spune Iisus? "Ultimii vor fi cei dintai". De unde speranta celui care traieste in mizerie ca lucrurile se vor inversa, cumva, in viata de apoi. Iar comunismul ce spune? Cei mai saraci vor prelua conducerea tarii. Lenin spune cu subiect si predicat ca fiecare bucatareasa trebuie sa fie pregatita sa guverneze statul. Noi stim acum ca a fost o inselaciune teribila, dar la momentul respectiv nu a venit nimeni sa spuna ca nu e adevarat. Toata lumea spera ca in paradis vom fi cu totii egali, abia in "paradisul comunist" s-a vazut ca lucrurile nu stau deloc asa. Dar suna foarte bine atunci, pentru multi oameni.
Imediat ce comunistii ajung la putere, nu-i mai dau drumul.
In doctrina comunista exista acest postulat: puterea trebuie smulsa si apoi trebuie pastrata cu orice pret. Odata luata, nu se imparte cu nimeni. Singurul care a incercat sa o imparta cu altii a fost Gorbaciov, care a vrut sa democratizeze pseudo-Parlamentul sovietic. Si imediat totul s-a prabusit. Sistemul comunist, daca vrea sa supravietuiasca, nu se deschide.
Revin la intelectuali. De ce intelectualii nu au reactionat? Intr-o carte scrisa in anii '50 de catre Raymond Aron, un mare ganditor francez, Opiul intelectualilor, el explica cum comunismul a fost cu adevarat opiul intelectualilor. Eu spun chiar ca a fost orgasmul intelectualilor. Incepand cu Lenin, si revin la manifestul sau, s-a tot spus ca rolul intelectualilor este cel de a dirija popoarele, de a-i conduce pe oameni spre fericire, cum s-ar zice, sa-i fericeasca chiar impotriva vointei lor.
Inca de la Republica lui Platon intelectualii, care stiau ca sunt mai inteligenti decat restul maselor, ca au acces la lumina, la cunostinte, visau sa poata sa-i duca pe ceilalti pe calea cea buna. Iar comunismul le-a oferit in sfarsit ocazia sa-si indeplineasca vocatia, sa-si regaseasca acest loc central in lume.
Povestea a devenit cu atat mai dramatica, deoarece este extrem de trist sa constati, daca te uiti cu atentie la ce s-a intamplat, ca tocmai intelectualii au fost primii care au fost inlaturati de catre comunism. Poate cu exceptia celor inregimentati in partid, oricine dadea semne de gandire libera era suprimat imediat.
Tocmai cei care erau convinsi ca a venit timpul lor, ca vor juca un rol formidabil in istorie, acel rol de prim-plan la care s-a tot visat, acestia au fost vanati primii, fara mila.
Ce au facut khmerii rosii, cand au ajuns la Phnom Penh, la data de 17 aprilie 1974? Au masacrat aproape doua milioane de oameni si i-au vanat mai intai pe cei care purtau ochelari, deoarece acestia aveau un aer intelectual.
Este asadar o poveste foarte cruda, deoarece tocmai cei care si-au pus cel mai mult sperantele in comunism i-au cazut victime primii.
Nu v-am raspuns exact la intrebare, dar am incercat sa explic fascinatia pe care acest sistem a exercitat-o asupra unei lumi intregi. Si inca fascineaza multa lume, in ciuda faptului ca sistemul creat de Lenin a murit definitiv. Mai avem insa tari comuniste in lume: China, Coreea de Nord, Laos, Vietman, Cuba.
A murit doar in forma sa istorica, bolsevica.
Exact.
Este deja ingropat, stim unde este cadavrul?
Cadavrul nu-l vom gasi, nimeni nu l-a vazut, nimeni nu il cauta.
Timpul istoriei nu este acelasi cu timpul oamenilor, trebuie sa intelegem bine lucrul asta. Timpul oamenilor este limitat la durata vietii, avem un orizont de timp de vreo 80 si ceva de ani, asta e speranta de viata medie. La scara istoriei, 80 de ani nu inseamna nimic. Pentru noi, timpul istoric nu prea conteaza, daca nu se suprapune cu viata noastra, nu ne intereseaza foarte tare ce s-a intamplat inainte sau ce va fi cand noi nu vom mai exista. Timpul omului este foarte precis. Traind in acest timp limitat suntem deseori nefericiti.
Sa luam ce se intampla in Romania, unde nu reusiti sa scapati de ghinionul asta ingrozitor care va urmareste din vremea lui Iliescu, deoarece tot ce se intampla acum e rezultatul acelei epoci.
Pentru cei care traiesc in prezent, e foarte trist. Dar la scara istoriei se vede altfel. Daca stau si ma uit doar la prezent, pot cadea in disperare, de pilda eu mi-am petrecut 10 ani din viata scriind aceasta carte, iar jumatate dintre ziarele din Franta n-au scris niciun cuvant despre asta. La fel, majoritatea intelectualilor, revistele inteleghentiei franceze au tacut. Niciun cuvant, nici de admiratie, nici de dezaprobare, pur si simplu o tacere care exprima nu doar un dezinteres dispretuitor, ci lipsa oricarei vointe de a-ti privi in fata istoria, deoarece, daca cititi cartile pana la capat, sunt multi din Occident pe care-i acuz de complicitate.
Deci un lucru privit din perpectiva timpului omenesc te poate duce la disperare, pare ca nu-ti vei atinge niciodata scopul, dar din perspectiva istorica este un fapt trecator, care poate fi tratat cu seninatate. Se spune ca istoria se sfarseste intotdeauna cu o victorie, atata doar ca deseori invingatorii nu mai sunt acolo pentru a se bucura de ea. Lucrurile raman in amintirea celorlalti.
Sarbatorim in 2018 aniversarea a 100 de ani de la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Cand am invatat istoria Frantei, Primul Razboi Mondial era un capitol glorios, formidabil, plin de fapte de curaj si de victorii. Astazi insa avem cu totul alta perspectiva asupra Marelui Razboi. A fost un macel ingrozitor, atatia oameni au murit practic degeaba, este incredibil ce s-a putut intampla.
Iar la sarbatoare a participat, alaturi de sefi de stat occidentali, si Vladimir Putin. Ma refer la ceremonia de la Paris, de zilele trecute.
Da, din partea Rusiei, dar sa retinem ca si rusii au suferit in acel razboi, si au fost chiar aliatii nostri, desi povestea cu ei a fost mai complicata.
Revenind, trebuie sa intelegem ca istoria incepe sa se scrie cu adevarat atunci cand martorii au disparut. Abia cand toti care au trait evenimentele au murit, nu mai sunt dispute, nu mai vine nimeni sa strige: "nu e adevarat, spuneti numai minciuni, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa, eu stiu mai bine cum a fost". Abia atunci istoricii pot sa stabileasca la rece care au fost faptele.
Sunt pe deplin convins, fara a fi un proroc, ca in 50-60 de ani, cand nu va mai fi nimeni care sa fi trait direct in comunism, vor aparea si alte carti, de istorie a comunismului, cu o perspectiva complet noua fata de cartile mele. Va fi precum in gluma aceea sovietica, pe care mi-o amintesc intotdeauna cu mult amuzament, despre Uniunea Sovietica din anii 2050, cand, in Marea Enciclopedie a URSS, lucrare care apare in fiecare an, in dreptul numelui lui Hitler scrie doar atat: "mic dictator din timpul lui Stalin".
Sunt pe deplin convins ca un secol mai tarziu, comunismul va fi inteles asa cum a fost cu adevarat, marea drama a secolului al XX-lea.
Nu va fi prea tarziu? Pentru memoria sociala?
Nu, deoarece deja tinerii, chiar si cei care sunt atrasi de idealuri egalitare, nu mai au un discurs comunist. Sa luam cazul Frantei, pe care-l cunosc mai bine, unde exista o miscare de extrema stanga, Franta nesupusa, a lui Jean-Luc Melenchon. Oamenii acestia nu mai vorbesc despre comunism, cu toate ca au pastrat legaturile cu Moscova. Melenchon nu mai foloseste acest cuvant in discursurile sale, deoarece comunismul este terminat, este mort pentru toata lumea.
Cine sunt totusi mostenitorii comunismului? In Romania, intrebarea aceasta este esentiala.
O sa va dau un raspuns mai degraba folosofic, deoarece lucrurile trebuie analizate in profunzime.
La o analiza a miscarilor politice din secolul al XX-lea, a celor specifice secolului, care nu mai existasera inainte, vedem ceea ce se numeste "regimuri totalitare", adica acel tip de regim in care nu exista opozitie, exista un partid unic, o singura linie de gandire oficiala.
Prin ce se aseamana regimul nazist de cel comunist? Cel comunist vroia sa creeze un om nou, cel nazist vroia ceva similar, sa pastreze puritatea rasei eliminandu-i pe ceilalti. Ambele au aparut in acel moment istoric propice care le oferea instrumentele pentru a-si duce la indeplinire planurile.
Pentru ca un regim totalitar sa apara si sa supravietuiasca nu-i trebuie doar o ideologie, oricat de bine fundamentata si de cuprinzatoare s-ar dori, ii trebuie si instrumentul sa o aplice. Instrumentul este statul. Statul modern, deoarece nu ne putem imagina comunismul in Evul Mediu. Statul modern este statul suveran, deasupra oamenilor, care ne domina pe toti. Ideologiile totalitare, comunismul si nazismul deopotriva, investesc acest aparat de stat cu puterea de a-si impune ideile. Este o intalnire a doua puteri care nu existau inainte in aceasta forma, partidul si statul apar la sfarsitul secolului al XIX-lea, inceputul secolului al XX-lea.
In prima instanta, definitia generala data nazismului si comunismului este cea de "regim dictatorial", in opozitie cu "regimul democratic", sau, cum le numim acum, "societatile deschise". Adica acel tip de societate unde sunt liber, pot sa spun ce vreau, unde exista egalitate intre barbati si femei.
Cei mai aprigi inamici ai unei "societati deschise" din secolul al XX-lea au fost regimurile totalitare. Dar si acum, cand acestea din urma au disparut, se constata ca societatile deschise au inca foarte multi dusmani.
Multi oameni considera ca ar trebui altceva, si ei se impart in aceleasi doua categorii ca si inainte: "rosii" si "brunii". Nu mai sunt la fel de virulenti, deoarece nu pot ignora istoria care tocmai a trecut pe acolo, nu mai pot continua proiectele bolsevice sau naziste, care au murit deja. Dar mostenirea acestor proiecte inca persista, atat pentru "rosii", cat si pentru "bruni".
Si-i vom vedea din nou, la alegerile care vor urma in Europa, in mai anul viitor, cand vom vedea un val populist gigantic, asa-zise miscari de eliberare a natiunilor europene contra Uniunii Europene, atat de stanga cat si de dreapta. Poate mai mult de dreapta. Populistii acestia sunt impotriva societatii deschise, ei sunt mostenitorii.
Si in plus mai sunt si islamistii.
In al treilea volum al acestei trilogii a comunismului, faceti aceasta comparatie intre bolsevism/comunism si islamism. Intre structurile acestora vedeti o similitudine.
Nu structurile, ci proiectul in sine, viziunea. Mai intai, este vorba din nou despre o ideea globala, islamismul are drept scop cucerirea lumii, toti trebuie sa devina musulmani si sa adopte modul lor de viata. Comunismul, la fel, avea drept scop sa sa raspandeasca peste tot si sa schimbe modul de viata al oamenilor. Asadar proiecte globale si totalitare asupra societatii.
O alta asemanare este mesianismul. Finalul este atunci cand toata lumea va fi comunista, respectiv musulmana. Discursul islamistilor spune ca razboiul nu se poate termina cat timp mai exista oameni de alte credinte. Asadar proiecte globale, al caror mesianism este foarte asemanator.
Vorbiti despre filosofia care a facut posibil comunismul, amintind de "doliul dupa Dumnezeu", despre deificarea omului, detronarea sacrului. Marx, in teza sa de doctorat, cred ca e chiar motto-ul, spunea ca ii uraste pe toti zeii. A reusit marxismul sa devina o religie?
Bineinteles ca este o religie, este o religie seculara. Zeii sunt Marx, Engels, Lenin, Stalin, exista si sfinti mai mici, cei din Biroul Politic, exista credinciosii, cei care chiar credeau in ideologia oficiala. Marile sarbatori nationale, adunarile populare erau ceremonii cvasi-religioase, mari messe in care apar de asemeni respectul pentru simboluri, crucea in cazul crestinismului, secera si ciocanul pentru comunisti. Din multe puncte de vedere comunismul a functionat aidoma unei religii.
Despre "moartea lui Dumnezeu": este un subiect care pe mine nu ma deranjeaza, nefiind credincios, nu ma supar cand aud ca Dumnezeu a murit, pentru ca oricum nu credeam ca traieste pe undeva.
Daca stam bine si ne gandim, si este un subiect foarte subtil acesta, nenorocirile apar nu pentru ca Dumnezeu nu a reusit sa ne apere la timp, ci pentru ca oamenii insisi s-au crezut demiurgi sau de-a dreptul zei. Asa a aparut notiunea de "suveranitate populara". Adica, vezi Doamne, poporul este suveran. O prostie, poporul nu este niciodata suveran. Intotdeauna exista un stat, reprezentanti ai poporului care decid in numele lui. Suverani suntem poate doar cand votam.
Notiunea asta de "popor suveran" a dat in egala masura societatea democratica, dar si pe cele totalitare. Deoarece oamenii - mai exact intelectualii, pentru ca ideologiile, cum supuneam, sunt opera unor intelectuali -, au spus ca daca pot dirija poporul intr-o directie, totul devine legitim, caci poporul este suveran.
Daca ar fi sa ne uitam inapoi in istorie, din secolul al XVIII-lea, odata cu iluminismul, vedem acest arbore comun care apoi s-a ramificat cum spuneam.
Am vorbit despre acest fenomen intr-o alta carte, Rosu brun, raul secolului, de asemenea tradusa in romana, unde vorbesc despre trunchiul comun al democratiei si al "suveranitatii populare" sub forma nazismului si comunismului.
Chiar daca radacina raului este in inlocuirea lui Dumnezeu cu omul, nu stiu daca era mai bine inainte. Cum va spuneam, eu iubesc omul.
Se vorbeste deseori despre umanismul lui Marx. Stiu bine ca nu impartasiti asa o interpretare.
Pentru un umanist, nu s-a comportat prea bine cu sotia lui. Cine e umanist isi iubeste mai intai apropiatii, sa spun asa. Stiti cum se spune despre comunisti, ca au iubit atat de mult umanitatea, incat au uitat de om. Despre asta este vorba.
Aveti aceasta imagine teribila, in volumul al doilea, cel al Victimelor, este mai clara, a tortionarului, a calaului, a dictatorului-om. Ei au o natura umana or, asta e teribil de indurat. E mult mai simplu sa ii credem monstri.
Bineinteles. E mai usor sa spui ca Hitler era un monstru, dar el era un om. Sunt cu totii oameni: Stalin, Mao. Tocmai de asta este atat de dificil de judecat. Este motivul principal: noi suntem acolo, e o alta oglinda, in care nu ne place sa ne privim, nu ne place sa ne privim cand suntem murdari. Ar fi infinit mai simplu sa zicem: era un monstru.
Nu e ca mine.
Da, exact: nu e ca mine. Doar ca exista o parte din mine in el, asa cum exista o parte din el in mine.
Acest eseu de investigatie istorica, cum numiti acest demers, aduce in scena doua personaje clasice, pe care le stim, asasinii/calaii si victimele. Dar mai e un personaj, si aici gasesc elementul de noutate, caruia ii dati cel de-al treilea volum, si care e complicele. Vreau sa vorbim despre acest complice - fara el, in primul rand, calaul si-ar mai fi ucis victima?
In niciun caz. Povestesc la un moment dat despre o scrisoare deschisa pe care Czeslaw Milosz, laureatul polonez al premiului Nobel pentru literatura, i-o trimite lui Picasso, in care ii spune: Sunteti deasupra noastra, sunteti celebru, formidabil, sunteti un geniu si astfel aveti responsabilitati fata de noi, care suntem fiinte mai mici. Ii reproseaza angajamentul politic, spunandu-i ca daca ar acorda victimelor comunismului macar putin din atentia acordata calailor acestora, chipul lumii s-ar schimba. In linii mari, asta i-a spus: Va acuz ca nu ati facut astfel. Asta in 1956, dupa moartea lui Stalin.
Este evident ca, fara noi, occidentalii, cu toate principiile noastre, dragostea noastra pentru libertate, idealul nostru democratic, comunismul nu ar fi durat atat. Suntem complicii acestei istorii, in felurite feluri: complici orbi, pentru ca nu am vrut sa vedem, complici financiari, pentru ca am facut comert si i-am subventionat, complici politic, pentru ca oamenii politici au acceptat foarte multe. Generalul de Gaulle a vizitat Romania, de exemplu. Acesta este unul dintre motivele pentru care aceasta istorie este atat de dificil de acceptat: este, pe de o parte, o istorie a omului si, pe de alta parte, o istorie a complicitatilor.
Nu putem spune asadar nici ca acesti calai nu erau oameni si nici ca noi nu stiam ce se intampla. Este o culpa destul de mare.
Si dupa ce cartile lui Soljenitin, ale lui Vladimir Bukovski fusesera deja publicate, nu prea mai puteai spune ca habar nu ai de ce se petrece in tarile comuniste.
Trec in revista, in volumul al treilea, mai mult de 30 de carti, publicate in multe limbi occidentale, care vorbesc despre represiune, inca din 1950.
Povestiti chiar calatoria pe care Bertrand Russel o face la Moscova si vede cu ochii lui.
Da, si face o critica radicala. Cine a vrut sa vada putea sa vada. Stiti, exista un proverb in franceza, nu stiu daca exista la fel in romana, dar e evident ca e un proverb al umanitatii: nu exista orb mai mare decat cel care nu vrea sa vada.
Intelectualii nu au vrut sa vada, restul populatiei sa zicem ca nu era implicata direct si ca era prada acestui egoism natural al omului. Asa fac oamenii, nu-i intereseaza decat ceea ce se intampla << la noi >>, eventual daca mai vedem pe cineva ca traieste pe strazi ii mai dam cate un euro, sa ne linistim constiinta.
Este inca atat de dificil sa recunosti comunismul ca o crima contra umanitatii. Zilele astea abia un tribunal a condamnat crimele khmerilor rosii, la atatea decenii dupa. A durat enorm, iarasi, pana cand Parlamentul European a admis Holodomorul ca genocid.
Cartea mea viitoare va fi despre asta, despre aceasta imposibilitate, despre complicitati - de ce comunismul nu e condamnat pentru crimele contra umanitatii? Sunt mai multe motive.
Primul e ca complicitatile sunt atat de multe si de mari, incat a-i judeca pe calai inseamna, cumva, sa te judeci si pe tine. Nimanui nu-i place asta.
Al doilea tine de comparatia care se face intre nazism si comunism: sa nu uitam ca nazistii au pierdut un razboi, au fost clar invinsi. Comunismul s-a prabusit el insusi. Sunt doua cazuri totalmente diferite, din acest punct de vedere. La prabusirea comunismului nu existau invingatori si invinsi, cu exceptia victimelor, ele au fost invinsii. E foarte dificil sa faci o comparatie - in cazul procesului de la Nuremberg, invingatorii i-au judecat pe invinsi.
In cazul comunismului, nu era clar cine trebuia sa faca un tribunal. In plus, cum sa judeci, cand tu insuti ai fost complice la crima? Adica ocidentalii trebuiau sa judece crimele comunismului cand tocmai din cauza lor a durat comunismul atat de mult. Lucrurile nu s-au spus in acest fel, dar erau clare pentru toata lumea. Si nici nu se vor spune deschis vreodata.
Acesta este motivul principal pentru care nimeni nu a venit macar cu ideea de a face un tribunal, nu pentru a condamna vinovati individuali, dar macar pentru a condamna ideile, un tribunal moral, sa-l spunem. Fara putere juridica.
Simbolica, doar.
Occidentalii nu au venit cu ideea asta pentru ca se simt in parte vinovati. Vorbesc, evident de conducatorii politici, deoarece in aceste cazuri ei decid.
Totusi, notiunea de "crima impotriva umanitatii" a progresat enorm. Am pornit de la o definitie foarte limitata.
Limitata la genocid, cu o componenta etnica.
Exact, iar apoi a fost largita considerabil. O a doua definitie deja cuprindea toate crimele, violurile, atacurile asupra minoritatilor sexuale. Ceea ce este incredibil, si am scris despre asta la inceputul celui de-al treilea volum, este ca toate crimele contra umanitatii, asa cum au fost ele definite in rezolutia ONU care iata, are deja mai bine de 15 ani, toate au fost practici curente in tarile comuniste. Toate crimele, fara exceptie.
Deci este legitim sa acuzam comunismul, fara a fi acuzati ca rescriem istoria. Rezistenta la aceasta idee vine din faptul ca toti au fost complici, din pacate.
Iar in tarile ex-comuniste asistam acum la ascensiunea regimurilor iliberale. Poate ca una din cauze este tocmai faptul ca nu am condamnat comunismul cu adevarat, ca nu am avut o lustratie.
Bineinteles, si asta a fost o mare eroare. Lustratia nu a fost dorita de nimeni.
Cu exceptia Germaniei, acolo s-au reusit asta. Pentru ca exista o alta Germanie care dorea asta.
Asa este, acolo s-au deschis dosarele, in rest acestea au fost bine inchise. Eu unul cred ca Polonia avea capacitatea de a face acelasi lucru. Am vorbit mult despre asta cu Adam Michnik, de exemplu, el fiind contra lustratiei. I-am zis ca este o eroare foarte, foarte grava, motivul fiind ca lor le era frica sa deschida cutia Pandorei.
Eu cred ca in istorie trebuie sa ne asumam riscuri. Lustratia nu era despre razbunare, ci insemna sa tragi linie pentru tot ce s-a facut in trecut si sa-i indepartezi pe cei mai vinovati pentru ce-a fost. Nu sa-i pui in fata unui pluton de executie, asta ar fi insemnat sa faci ce au facut ei in trecut, ci sa pui lucrurile in ordine. Toate tarile din blocul ex-comunist, poate cu exceptia tarilor baltice, platesc astazi tribut faptului ca nu au facut la timp acest lucru. Trebuia sa se intample in primii 10 ani de dupa comunism.
Vorbiti de cazul Poloniei si de cel al Romaniei, diferite fata de tot restul blocului comunist. Prin ce era diferit comunismul romanesc, de exemplu?
Nu stiu daca vreti sa va spun asta (rade) . In cazul Poloniei, e clar, acolo comunismul nu a reusit pe deplin, si asta datorita bisericii. Biserica a fost marele protector al natiunii poloneze. Adeziunea la comunism a fost una redusa acolo. In ceea ce priveste Romania, ceea ce o distinge in randul celorlalte e ceva mai complicat, voi incerca sa explic pe larg.
Asadar, comunismul promitea egalitate pentru toti, fericire, paradisul pe pamant etc. Oamenii insa nu sunt batuti in cap, isi dau seama repede ca promisiunile sunt desarte, ca nu funcioneaza asa. Asta a facut ca toate tarile comuniste, fara exceptie, au fost nevoite sa faca fata problemei: cum continuam de acum inainte? Cum putem sa continuam dictatura, regimul totalitar, daca nu avem o ideologie care sa functioneze? Deoarece idealul comunist nu va functiona niciodata si toata lumea si-a dat seama de asta.
Si atunci au apelat la o alta ideologie, mult mai veche decat comunismul, pe care au turnat-o peste acesta: nationalismul. Eu vorbesc in carti despre national-comunism. Comunismul pur nu mai era posibil, si atunci toate tarile au trecut la national-comunism. Toate. Astazi avem dovada evidenta in cazul Chinei, daca ascultati astazi propaganda de acolo vedeti ca este vorba aproape exclusiv de nationalism.
Si ajungem la Romania. Natiunea romana este una care se simte rau in propria piele. Din multe motive istorice. Natiune tanara, strivita intre marile imperii, de care s-a eliberat cu greu. E si normal daca te uiti pe harta, asa e cand geografia determina istoria. Zicem deseori ca oamenii creeaza istoria, dar mai inainte ca ei sa se apuce sa faca asta, istoria are deja determinatii geografice. La hotarul imperiilor au fost si Ungaria, strivita de austrieci, si Polonia, intre germani si rusi, dar aceste tari s-au constituit ca natiuni mai devreme decat romanii.
Romania este o natiune foarte tanara, care isi va celebra in curand centenarul, iar 100 de ani e nimic la nivelul istoriei. Problema e ca Romania a avut tot timpul un sentiment profund de depresie nationala. Iar perversitatea comunismului e de ca indata ce cuprinde o societate, exploateaza la maxim partile slabe ale acesteia. Ca un cancer. Daca ai o parte mai slaba in organism, acolo va ataca cancerul, si apoi tot organismul va ceda. Asa si comunismul, identifica slabiciunile societatii sau ale statului, cum vrei sa-i spuneti, si le cangreneaza.
Iar boala voastra nationala a fost exploatata de comunism si asa l-ati avut pe Ceausescu, un national-comunist prin excelenta. Este cel care a mers cel mai departe cu aceasta idee, atat de departe, incat la un moment dat chiar era convins ca era cu adevarat independent. Era el independent cum sunt eu popa, sa zic asa.
Motiv pentru care, spuneti mai departe in carte, perestroika a reusit doar in Romania, Albania si URSS.
Si nici azi nu ati scapat de aceasta boala.
A existat un plan, pus la cale de KGB pentru Gorbaciov si voi explica de ce a aparut si de ce nu a functionat cum se dorea. Inca inainte de a veni Gorbaciov, de pe vremea lui Hrusciov, situatia in blocul comunist era dramatica. Economiile socialiste nu mai functionau, nimeni nu mai credea in nimic, intreg blocul se ducea la vale.
Gorbaciov stia foarte bine ca singura cale de a salva sistemul erau banii Occidentului. Dolarii din Vest. Asa ca el incearca sa seduca Occidentul, promite ca va schimba lucrurile, ca va crea un socialism cu fata umana: iata, nu mai suntem acei mizerabili imbracati in haine lungi negre, nu mai e Brejnev aici cu amenintarile si insultele lui. I-a inlocuit pe toti cei din vechea garda cu tineri prezentabili, niste comunisti agreabili.
Nu i-a mers insa, deoarece de data asta Occidentul nu a mai marsat.
Au existat doi oameni care au salvat lumea de comunism, dupa parerea mea: Papa Ioan Paul al II-lean si presedintele Reagan. Reagan nu l-a crezut pe Gorbaciov or, el avea dolarii pe care acesta ii voia. Reagan era un vechi anti-comunist, nu prea puteai sa-l pacalesti, asa ca a vazut capcana si nu a cazut in ea. A spus: "Niet"! De la bun inceput l-a refuzat pe Gorbaciov, ceea ce l-a pus pe acesta intr-o situatie extrem de complicata. L-a silit sa faca concesii din ce in ce mai mari, sa incerce sa democratizeze parlamentul URSS, sa mearga si mai departe cu perestroika. Occidentul a ramas insa ferm pana la capat: nu avem de gand sa va mai finantam.
La un moment dat, vazand cum comunistii vechi sunt inlocuiti cu cei tineri, poporul si-a pus problema: decat sa avem comunismul asta, cu fata umana, nu mai bine scapam cu totul de comunism? Si asa a avut loc revolutia de catifea din Cehoslovacia.
Din pacate, singurul loc unde a functionat toata povestea asta a fost in Romania.
Noi aveam Securitatea, mult mai bine organizata?
Nu cred ca din cauza asta, am alte explicatii. Si nu va vor placea.
Spuneti ca la noi deja a reusit "omul nou"?
Nu, nu e neaparat asta. Este vorba tot de boala voastra nationala, pe care comunismul a exploatat-o asa de mult, incat romanii au ajuns sa fie un popor obisnuit sa fie dominat. Ca o turma de oi care asculta orbeste de cioban.
O cultura paternalista.
Exact asta este problema. Nimeni nu-l mai iubea pe Ceausescu, toti se convinsesera ca nu merge nicaieri, dar cand a aparut unul mai tanar si mai prezentabil, lumea a zis: de ce nu? Iar dominatia a continuat, cu un chip nou.Este vorba de o problema psihologica a intregului popor, sa vrea sa fie dominat.
Vorbiti in cartea de fata, dar si in "KGB-ul la putere" despre lupta dintre partid si politia politica. In Romania, putem spune ca serviciile au castigat aceasta lupta?
Da. Eu sunt specializat pe KGB, am scris multe carti despre KGB, despre "organele statului", cum se numeau atunci. "Organele" erau structura sistemului, dupa cum bine le spune numele. Un schelet, dar unul metalic, partea de beton-armat a sistemului. Restul era doar umplutura, haine care il acoperau.
Iar cand comunismul a fost descarnat, ca sa spun asa, scheletul a ramas. Si inca este in picioare. A stiut imediat sa se reorganizeze. Putin este un produs direct al KGB-ului, precum si oligarhii rusi, in imensa lor majoritate.
Si cum priviti Romania, din acest punct de vedere, astazi? Stiti ca la putere sunt urmasii fostului partid al lui Ion Iliescu.
Stiu foarte bine cine sunt. Si credeti-ma ca ma cuprinde disperarea, nu doar pentru Romania, ci pentru Europa in intregime. Mi-e teama de ce se va intampla incepand cu 1 ianuarie 2019, cand Romania va prelua presedintia UE. In locul celor de la Bruxelles as fi fost mai ferm cu Romania decat au fost ei cu Polonia sau cu Orban din Ungaria. Nu sunt sigur ca v-as fi lasat sa fiti la conducerea Europei, ar fi trebuit sa asteptati pana cand veti fi mai pregatiti.
Care sunt riscurile, de fapt? Romania sa paraseasca Europa? Nu, deoarece v-ar costa mult mai mult decat pe restul Europei. Nu e acelasi lucru ca in cazul Marea Britanii, acolo chiar va fi scump pentru Europa, dar, cum ziceam, sunt alte raporturi de forte.
Problema care ma intristeaza extrem de tare e ca ati facut multi pasi inapoi, cu toate lucrurile care au avansat de pe vremea lui Iliescu si pana astazi. Dar ca popor sunteti atat de infestati de acel schelet, fosta Securitate, incat pana la urma acei indivizi au reusit sa castige. E ca si cum Putin ar pierde puterea si ar reveni, si nu vorbesc aici de rocada cu marioneta Medvedev, nu, Putin si KGB-ul sunt din 2000 oficial la putere in Rusia.
In Romania a existat un moment de respiro, in perioada Basescu, insa "fostii" au fost mai puternici si au reusit sa se intoarca. Cum se explica asta? De vreme ce ei au fost scheletul puterii, ei cunosteau bine cum merg lucrurile, toate filierele, oamenii cheie etc. Asa incat atunci cand vin ceilalti, sa-i numim "democratii", acestia nu cunosc terenul, sunt foarte slabi in raport cu cei care tin cartile sub masa. Nu-i poti acuza de naivitate, pur si simplu ceilalti sunt prea puternici, tin toate haturile.
In cazul Rusiei, cazul cel mai clar, dupa ce Gorbaciov a plecat, a venit la putere Eltin. Acest personaj va fi cu siguranta redimensionat de catre istorici, este vorba de un personaj important, iar eu sunt pe deplin convins ca a fost complet distrus, deliberat, de catre KGB.
Daca ne uitam la perioada 1990-1995, avem un Eltin in primul mandat, puternic, sigur, care vrea sa puna ordine in economie - povestesc pe larg despre asta in KGB-ul la putere. Dar oamenii pe care se bazeaza, deciziile sale sunt atat de proaste, incat oamenii nu mai inteleg ce se intampla. Erau lucruri ce trebuiau facute, insa Eltin era nepriceput la economie, iar Occidentul atat de reticent incat nu l-a ajutat practic deloc.
Asa se face ca al doilea mandat Eltin este fundamental diferit, avem un Eltin controlat complet de vechile "organe". Pe de o parte apar oligarhii care controleaza banii - cand statul a inceput sa-si instraineze bunurile prin privatizare, in Rusia existau doar cateva persoane care aveau bani pentru asta: banii partidului sau banii mafiei. Asadar bunurile au revenit mafiei sau fostilor nomenclaturisti. Mai exact "organelor".
Din 1995 pana in 2000, in al doilea sau mandat, Eltin e complet schimbat: are probleme cu alcoolul, se face de ras in public, si asa pentru ca este in intregime sub influenta KGB-ului. Pentru mine este o evidenta: voiau sa-l distruga, era un obstacol in calea revenirii lor la putere. Vedem un Eltin beat in avioane, in timpul vizitei oficiale in Germania, complet dezinteresat de orice. Familia sa se orienteaza catre acumularea de avere, il angreneaza in tot felul de scheme - stiti bine ca puterea are o capacitate teribila de a corupe, cu cat e mai centralizata, cu atat e mai corupta.
Dar in ceea ce priveste controlul dosarelor, credeti ca ele sunt inca in mana fostei politii secrete? Spre exemplu, in Bulgaria, avem cazul Juliei Kristeva. De ce a aparut acum, la o distanta de 30 de ani?
Eu m-am gandit la cazul Kristeva si cred ca a fost agenta. Nu am nicio indoiala. Ca sa poti pleca sa traiesti in Occident, trebuia sa primesti acordul. Si nu erai neaparat un agent minor. Nu sunt mirat nici ca a aparut abia acum, sunt convins ca multi oameni stiau de situatia ei. E ca si in cazul afacerii Kundera, care a bulversat multa lume, insa se dovedeste ca este adevarat, cu tot regretul.
Presedintele ceh a fost la Paris recent, la sarbatorirea centenarului sfarsitului Primului Razboi Mondial, si a spus ca ii va reda cetatenie ceha scriitorului Milan Kundera.
Despre ce i se reproseaza lui Kundera ca a facut in anii '50 vorbesc in urmatoarea mea carte, nu sunt sigur ca editorul meu va aprecia asta cand va citi - vorbesc acolo si de Kristeva si de Kundera. Dar ce ma intereseaza pe mine nu e cum au aparut toate povestile astea public, ci reactia pe care noi, occidentalii, am avut-o cand am aflat: "Cum Kundera, dar vai, nu se poate una ca asta, e ceva in neregula".
Or, el este un om ca toti ceilalti, nu exista demoni in lume, ci oameni care fac tot felul de mizerii. Poti fi un scriitor excelent, dar tot om ramai.
In tinerete multi fac lucruri regretabile, de aceea am fost convins ca dosarul Kundera este unul cat se poate de real. Reactia celorlalti nu trebuia sa fie una de stupefactie, ci trebuiau sa incerce sa afle mai multe, sa inteleaga si sa puna in context.
Nici Kundera nu a negat cu prea multa tarie.
Asa este, iar afacerea Kristeva este identica. Impreuna cu sotul sau se afla in inima intelighentei franceze, cu cartile publicate la Galimard. Parea inadmisibil sa o acuzi pe Kristeva. Exista un articol foarte bun, nu mai stiu in ce ziar l-am citit, scris de un bulgar specializat pe politia secreta, si care se termina spunand ca la toate dosarele care au fost deschise in Bulgaria, cei vizati au protestat vehement, acuzand ca sunt inventii, dosare false, ca ei nu au facut ce scria acolo si ca vor actiona in judecata. Nimeni nu a mers insa in justitie pe tema asta. Si Kristeva a amenintat cu un proces. Insa, ca si la ceilalti, nu exista niciun proces, si asta pentru ca este, fara indoiala, vinovata.
Avem si in Romania probleme de genul asta. Si apar deseori si inainte de alegeri.
Bine, dar voi sunteti un caz special (rade) . Nu imi explic cum Securitatea a ajuns sa fie ce a fost, recunosc ca nu cunosc foarte bine istoria Romaniei, am auzit de legionari, de Antonescu, dar nu cunosc foarte bine faptele.
Este adevarat ca Securitatea a reusit sa racoleze legionari si pe altii care colaborasera cu regimul anterior.
Asadar ati reusit o sinteza cu totul exceptionala in istoria Europei, transformarea unor fosti fascisti in colaboratori cu politia comunista. Brun-rosii. De fapt cred ca genul asta de amestec kaki s-a intamplat si in Germania de Est, unde au fost recuperati fostii nazisti de catre politia politica.
In ceea ce priveste legionarii, orice s-ar spune despre ei, erau niste extremisti de dreapta. Comunistii nu au avut nicio problema in a-i integra, iar in timpul national-comunismului sunt convins ca s-au regasit pe deplin acolo. Revenim astfel la simbioza rosu-bruna, unica in spatiul estic, ceea ce este, dupa opinia mea, explicatia pentru felul in care Securitatea a penetrat in profunzime aceasta tara. Si astazi esta foarte puternica.
Nicaieri in lume, cu exceptia Rusiei, unde KGB-ul este la putere, nu au avut fostele servicii secrete comuniste atata putere.
Se poate spune ca Europa cunoaste acum un nou clivaj? Ma gandesc la cazul celor trei tari din est: Polonia, Ungaria si Romania.
Nu este un clivaj Est-Vest. Cred ca este o problema de cultura democratica. Vorbeam mai devreme despre societatile deschise. Oameni precum Orban, Kacinski sunt cazuri foarte interesante. Orban a fost un anticomunist in tinerete, iar acum a devenit un nationalist.
In tinerete a studiat cu finantare de la George Soros.
Iar acum il detesta, ma intreb daca are ceva de-a face cu asta, poate simte ca ii datoreaza ceva.
Orban avea un puternic discurs anti-comunist.
Iar Fidesz a devenit un partid foarte important.
Eu nu cred ca avem de a face cu un clivaj Est-Vest, ci cu un clivaj intre democratie si non-democratie, intre societatea deschisa si cea care nu vrea sa se deschida sau care nu poate sa o faca. Dar nu trebuie sa ne pierdem speranta, va amintesc de ce spuneam despre timpul omului si cel al istoriei.
Pana la urma este normal ce se intampla, chiar logic, cu unul ma mir cum de in alte tari lucrurile s-au petrecut atat de bine. Spre exemplu in tarile baltice, sau in Cehia. Este logic, spuneam, daca ne gandim la cat de profund a fost imprimat comunismul in spiritul oamenilor, in comportamentul lor, in aspectele vietii cotidiene, pana si in relatiile dintre barbati si femei. Ati stat sub un clopot care pe de o parte va sufoca, pe de alta v-a rupt complet de restul lumii. Dar cand clopotul s-a spart, inauntru nu era totul negru si distrus, erau acolo oameni deosebiti, iar unele locuri au inflorit.
Democratia nu se instaleaza. Democratia este o cultura, nu cade din cer precum Sfantul Duh. Este ceva pe termen lung, mentalitatile trebuie schimbate, generatiile actuale nu vor vedea sfarsitul definitiv al ceea ce a fost comunismul, dar, precum ziceam, ce inseamna o generatie la scara istoriei? Ce-i drept, pentru cei ce traiesc acum, asta nu e foarte incurajator.
cine este Thierry Wolton?
Jurnalist, scriitor si istoric, profesor la Ecole Superieure de Commerce din Paris, e preocupat in mod special de istoria regimurilor comuniste, de Razboiul Rece si de influenta sovietica in Occident. A mai publicat: Vivre a l'Est (1977), L'Occident des dissidents (in colaborare cu Christian Jelen, 1979), Culture et pouvoir communiste (in colaborare cu Natalia Diujeva, 1979), Le KGB en France (1986; trad. rom. KGB-ul in Franta, Humanitas, 1992), Silence, on tue (in colaborare cu Andre Glucksmann, 1986), Les visiteurs de l'ombre (in colaborare cu Marcel Chalet, 1990), Le Grand Recrutement (1993), La France sous influence: Paris-Moscou, 30 ans de relations secretes (1997), L'Histoire interdite (1998), Rouge-brun: Le Mal du siecle (1999; trad. rom. Rosu-brun: Raul secolului), Le grand bluff chinois: Comment Pekin nous vend sa "revolution" capitaliste (2007), Le KGB au pouvoir: Le systeme Poutine, (2008; trad. rom. KGB-ul la putere: Sistemul Putin, Humanitas, 2008, ed. a II-a 2014) .
ROMANIA IN ANII URII
Scriitorul Horia Roman Patapievici, precaut in iesirile publice de dupa plecarea din fruntea Institutului Cultural Roman (ICR) - si aici exista consens, ca mandatul lui in fruntea ICR a scos cultura romana din minorat si i-a dat un rol de reprezentare in exteriorul tarii - a conferentiat la Timisoara, in cadrul Festivalului International de Literatura. Tema a fost cea a tarii - tara de adoptie, tara din spinare, tara imaginara.
Pornind de aici si cu o incursiune in cum a inceput Romania, in zorii lui 1918, cum a ales Transilvania si cum a renuntat la Basarabia, interviul cu Horia Roman Patapievici pentru Ziare.com a ajuns la tara lui 1990, tara lui Iliescu, incompatibila cu ideea de tara a unui umanist care crede ca lipsa libertatii e singura problema a Romaniei. Doar ca poporul roman care a intrat in 1947 in malaxorul comunist nu mai era acelasi cu cel iesit din dictatura, in 1990: totalitarismul reusise.
Fara a mai fi vorba despre un regim totalitar, in Romania s-a mai produs un rau care a transformat societatea: ura administrata politic, gestionata mediatic, care a inceput odata cu cel de-al doilea mandat al lui Traian Basescu si a ramas difuza in societate pana astazi. "Anii urii" va fi, de altfel, si titlul cartii pe care Horia Roman Patapievici o pregateste.
Horia Roman Patapievici, spuneati la conferinta pe care ati avut-o la Timisoara ca tara in care traiesti depinde in buna masura de tara din mintea ta. Va propun sa incepem chiar de aici si va intreb cum apare atunci aceasta imagine comuna a tarii, a tarii pe care o impartasim?
Apare printr-un cuplaj care se realizeaza intre minti prin limba si prin cultura. Daca acest cuplaj se strica, tara se pierde. Daca cuplajul e puternic, tara e puternica. Un antic spunea: Nu digurile ridicate in portul Pireu apara cetatea Atenei, ci vointa de a o apara a cetatenilor ei.
De fapt, mi-am dat seama pe masura ce am imbatranit, totul in lumea asta are ca sursa efectiva a realitatii din lumea fizica ceea ce se afla in mintea noastra. Noi, pentru ca interactionam cu lumea prin intermediul corpului si al simturilor, tindem sa credem ca realitatea este in primul rand fizica. Eu nu spun ca ea nu are realitatea fizica, eu vreau sa spun ca ceea ce ii confera caracterul veritabil de realitate este faptul ca ea este identificata ca atare de ceea ce se afla in mintea noastra. Sursa tarii ca realitatea geografica este mintea noastra, si nu geografia, pentru ca in geografie nu o sa intalniti nici Franta, nici Norvegia, nici Suedia, nici Romania. Sursa realitatii nu e harta, este mintea.
Imi amintesc de un fragment din Cerul vazut prin lentila, in care scrieti la un moment dat ca tragedia Romaniei e ca parti din corpul comun - adica din societate - jura pe mituri de intemeiere diferite. Celebram, tot repetam, un secol de existenta statala.
Asta e putintel straniu, ca noi spunem ca serbam un secol de existenta statala, pentru ca statul nostru e mai vechi decat 100 de ani. Ceea ce noi aniversam este momentul miraculos petrecut de-a lungul intregului an 1918, pentru ca totul incepe in 27 martie, la Chisinau, in care la regatul Romaniei se adauga teritorii care apartinusera candva Principatelor Romanesti - cazul Basarabiei si Bucovinei, care tinusera integral de Moldova lui Stefan cel Mare - si un teritoriu care nu a fost niciodata romanesc, in sensul ca nu a fost condus si nu si-a luat forme politice si administrative pornind de la o elita romaneasca - cazul Transilvaniei, dar unde a existat intotdeauna o majoritate demografica romaneasca.
Brusc, prin caderea simultana a Imperiului de la Rasarit si a Imperiului de la Apus s-a format Romania Mare. Acesta e un miracol. Asa cum P.P. Carp a spus-o, Romania are atata noroc, ca nu mai are nevoie de oameni politici. Oamenii politici calculeaza, vad sansele, oportunitatile pentru atingerea unor obiective nationale - cand nu sunt elite de prada. Or, stiti foarte bine ca doi ani, intre 1914 si 1916, a fost o disputa profunda in constiinta romaneasca: Ce facem, de partea cui intram in razboi sau ramanem neutri?
De fapt, decizia era de natura nationala: intram in razboi, pentru a atinge un obiectiv national, respectiv pentru a dobandi teritorii pe care le pierduseram prin abuz geopolitic, ca sa spun asa. Asa cum am pierdut noi Bucovina in 1774, cum au pierdut in 1812 Basarabia, acestea au fost dictate ale Marilor Puteri.
Miza era atunci nu militara, miza era nationala. Nu spun nici macar politica. Miza era: Ce vrem? Vrem Transilvania sau vrem Basarabia?
Realistii spuneau ca, daca vreodata vor castiga rusii, noi toti vom avea ceva de pierdut ca natiune, ca stat, pentru ca rusii nu ne vor cruta. Si acesta era punctul de vedere al lui P.P. Carp, care spunea ca trebuie sa ne respectam alianta pe care o avem din 1883, cu Puterile Centrale. Da, se obiecta, Puterile Centrale detin Transilvania, ceea ce insemna ca Transilvania nu va intra niciodata intr-un teritoriu romanesc, daca vom fi cu Puterile Centrale. Ei bine, norocul incredibil a facut ca in 1918 s-au prabusit ambele Imperii.
Norocul, asa cum ii spuneti, ne-a ajutat. Dar a existat totusi o decizie politica, iar ea s-a luat in favoarea Transilvaniei si in defavoarea Basarabiei. Ma intreb daca asta a contat in relatia dintre Basarabia si Romania, daca nu cumva s-a pastrat un resentiment. Pentru ca Romania a optat atunci pentru Transilvania.
In mod clar, asa este, a optat pentru Transilvania. Dar e mai mult decat atat: de fapt, Romania a dat glas unei optiuni afective a populatiei, care era foarte francofila. Francofilia asta s-a vazut apoi si in 1940, oamenii plangeau pe strada, cand Franta a capitulat.
A fost un soc uluitor si Carol aproape si-a pierdut tronul, pentru ca era perceput ca german si pentru ca in 1870, cand Franta a fost invinsa in mod surprinzator de Prusia lui Bismark, sentimentul pro-francez aproape ca l-a rasturnat pe Hohenzollern de pe scaunul de domnitor.
Prin urmare, in Romania a existat mai mult decat un calcul de oportunitati cand noi am intrat in razboi de partea Aliatilor si impotriva Puterilor Centrale. Era un sentiment national de solidaritate cu Franta. Si cum l-am dobandit? Prin faptul ca noi ne-am modernizat francez.
Va referiti si la sprijinul dat de Napoleon al III-lea.
El e nasul nasterii noastre ca statalitate moderna. Noi ne-am emancipat de sub suzeranitatea otomana in secolul al XIX-lea prin sprijinul extraordinar politic si complet dezinteresat pe care ni l-a dat acest om providential pentru noi, care este Napoleon al III-lea si care in Franta are o presa foarte proasta, dar care nu a fost Napoleon cel Mic, cum in deriziune ii spun francezii, ci a fost, dupa parerea mea, un Napoleon mai mare decat Napoleon cel Mare, pentru ca primul Napoleon e mare fiindca a fost un cuceritor, un militar de geniu, dar un om care tot ce a facut in mod fundamental a fost sa rascoleasca militar Europa.
Era si epoca in care acest apelativ "mare" avea legatura cu profilul militar.
Napoleon al III-lea a fost fundamental pentru noi. Formele prin care noi ne-am modernizat sunt toate frantuzesti. Pompiliu Eliade a scris o carte, teza lui de doctorat, despre asta, cum anume institutiile modernizarii romanesti sunt luate din Franta. Modernitatea noastra este franceza si motivul pentru care romanii sunt moderni intr-un fel care ii face solidari culturalmente cu Franta. Asta se schimba acum, prin orientarea noastra spre spatiul anglo-saxon, dar noi nu ne modernizam imprumutand institutii anglo-saxone, ci este o influenta culturala de alt tip.
Cred ca este de nerepetat tipul de legatura pe care noi am avut-o cu Franta. Franta face parte din trunchiul nostru national. Or, nicio alta influenta culturala, fie ea germana - care a si fost foarte puternica in perioada interbelica si inca dinainte, ganditi-va ca Junimea este o grupare cultural profund germana - nu a fost in felul celei franceze.
Ati pus in contextul acesta al solidaritatii cu Franta decizia de a renunta la Basarabia, alegand intrarea in razboi pentru Transilvania.
Da, desi ceea ce spuneti referitor la Basarabia, ca a fost un patriotism mai mic decat cel referitor la Transilvania, e o observatie corecta si ei i-a dat glas Nicolae Iorga, cand a remarcat intr-una dintre numeroasele lui scrieri de razboi faptul ca patriotismul pro-basarabean este inferior patriotismului pro-ardelean. Asta este clar. Iar dupa aceea este faimoasa butada atribuita lui "Vrem Basarabia, dar fara basarabeni".
Ceea ce a ramas in mentalul colectiv, zona aceasta de resentiment pe care basarabenii, corect moldovenii, il au fata de Romania.
Am remarcat cu destula surprindere. Constiinta pe care unii dintre ei o au, nu stiu cat e de corecta istoric, ca Romania a tratat Basarabia ca un teritoriu de colonizare si de exploatare, ca si-a trimis oameni care s-au purtat lipsit de scrupule in administratie.
E si propaganda sovietica aici.
Da, eu cred ca e propaganda sovietica mai degraba.
Iar Basarabia, Republica Moldova, mai mult decat Romania si alte tari din acest spatiu ex-comunist a fost un teren de experimente geopolitice.
Categoric, rusii au fost si au ramas maestri la dezinformare, la propaganda, sunt foarte abili.
Ati amintit norocul despre care vorbea P.P. Carp. Am avut noroc in 1918. Au stiut elitele politice de dupa ce sa faca cu acest noroc?
Da, clar. Asta se vede in felul in care reprezentantii nostri jucau la Comisia aliata de la Paris, care a facut tratatele de pace. Cand unul dintre ei devenea indezirabil, pentru ca avea revendicari nationale care erau judecate ca fiind inacceptabile de catre Franta, in special, el se retragea si venea un altul, care era mai acceptat, dar care venea, in fond, pe o agenda complet similara. E cazul lui Ionel Bratianu si Alexandru Vaida-Voevod.
Aveau o strategie.
Aveam o strategie si aceste elite au lucrat, cum spunem astazi, in interes national. Alexandru George, care a fost un liberal pur sange, un om de o intinsa cultura franceza, observa un lucru: hulita noastra clasa mosiereasca este, de fapt, o clasa care, in mod unic in istorie, s-a deposedat pe sine din pure considerente nationale.
Problema modernizarii noastre in secolul al XIX-lea si in secolul XX este cea a structurii sociale a poporului roman. Cand Mihail Kogalniceanu, in Parlament, argumenta in fata corpului ales al natiunii necesitatea improprietaririi, el definea obiectivul national ca fiind urmatorul: Ce vrem sa facem, domnilor, este sa transformam un popor de tarani intr-o natiune de cetateni!
Problema noastra era chiar mandria noastra, pentru ca mandria noastra culturala este satul romanesc, este taranul roman. Respectul si pretuirea fata de taranul roman si cultura taranului roman strabat ca un fir rosu cultura noastra, dar problema, din punctul de vedere al modernizarii, este chiar existenta unei ruralitati atat de intinse si foarte inapoiate.
Un paradox, pentru ca taranul roman are parte de pagini de literatura foarte bune, dar in egala masura ne deplangem ruralitatea care ne trage inapoi.
Alexandru George observa cazul unic al unei clase posesoare de pamant, mari latifundiari, care accepta sa isi taie din pamanturile lor, din acest motiv. Obiectivul national, care este scoaterea din dependenta a taranilor, si aducerea lor ca cetateni in corpul natiunii moderne romane.
Si asta pentru ca, mental, asa isi proiectau ei ideea de tara. Ce se intampla insa atunci cand avem tarile din minte incompatibile, dar continuam sa traim totusi in acelasi spatiu geografic?
Atunci tara este slaba. Cand sunt mai multe realitati in aceeasi tara, lucrul acesta se vede in spatiul public prin imposibilitatea dezbaterii civilizate in jurul unor chestiuni.
Horia Roman Patapievici a conferentiat la Timisoara, pe tema tarii din minte
Si acum suntem in acest punct.
Da, s-a vazut pe chestiunea referendumului. Argumentele in favoarea unei pozitii sau a alteia existau, dar ele nu ajungeau sa fie cu adevarat dezbatute, pentru ca ceea ce s-a activat a fost separarea intre parti. Si semnul separarii a fost injuria. Fiecare dintre parti a confectionat adversarul de idei in dusman.
Deci practic s-a ratat dezbaterea.
Complet.
Era poate momentul sa avem si in Romania dezbaterea, macar in termeni de conservatorism versus progresism, astea fiind tusele cele mai groase? A existat insa o strategie de polarizare, de speculat resentimentele, urile primare din societate, pentru ca la capatul acestui referendum am ratat o dezbatere, au fost decredibilizate foarte multe institutii, unele s-au autovulnerabilizat, cum e cazul Bisericii Ortodoxe. Cine a avut de castigat din toata povestea asta?
Nimeni. Nimeni nu castiga, nici macar cei care au impresia ca au iesit invingatori. Ura ne pierde pe toti. Si pe cei victoriosi in prima instanta, pe termen mediu si lung, ura ne pierde pe toti.
Din ce se naste ura? Ura sociala, ura dintre noi?
Din neputinta. Raspunsurile sunt diferite, de la caz la caz. Cazul anilor '90: m-am intrebat in timp ce scriam prefata la volumul pe care-l voi lansa la inceputul anului viitor, "Anii urii", daca sunt situatii complet similare, cea a polarizarii in jurul lui Ion Iliescu si cea a polarizarii in jurul lui Traian Basescu. Tind sa cred ca nu sunt perfect similare, tocmai prin prezenta urii.
Atunci cand eram pentru sau impotriva lui Ion Iliescu, persoana lui Ion Iliescu nu a fost supusa unui tir al urii. Ion Iliescu nu a fost confectionat ca obiect al urii. Pentru ca motivul pentru care eram impotriva sau in favoarea lui era de natura politica, sau, in sens mai larg, culturala. Era problema care depasea cu mult persoana lui Ion Iliescu, era chestiunea: suntem cu Estul sau cu Vestul?
Vorbeam de doua modele complet diferite de natiune, de societate, de tara.
Da, dar erau modele societale, politice, optiuni de civilizatie diferite. Persoana lui Ion Iliescu era pretextul, desi el provocase diferendul, in timp ce in cazul lui Traian Basescu, pentru ca miza politica nu exista - cei care erau impotriva lui Traian Basescu nu spuneau ca sunt impotriva DNA-ului sau impotriva emanciparii justitiei, care s-a petrecut sub el. Ei spuneau ca Traian Basescu este foarte nasol, si atunci totul a fost concentrat de ura impotriva lui Traian Basescu. Asta este deosebirea fundamentala dintre conflictul Ion Iliescu si cel prilejuit de Traian Basescu.
A aparut o cultura a urii.
A aparut o cultura a urii si asta s-a vazut in mod exemplar pe Realitatea TV si Antena 3, care au dat tonul unui mod de a intarata oamenii impotriva lui Traian Basescu si demonizarea celor care fie il sustineau in mod direct, fie semnalau derapajul prin care Traian Basescu era transformat intr-un obiect al diviziunii nationale.
Succesul celor care au instrumentat aceasta ura a fost remarcabil. Intre prima suspendare - al carei arbitrar a fost sesizat de catre toti oamenii din tara, dovada ca s-au dus la vot, adica cvorumul de referendum a fost indeplinit, si votul in favoarea lui Traian Basescu a fost covarsitor - si cea de-a doua suspendare, la fel de arbitrara, se vede diferenta dintre o tara, cea din 2007, in care ura inca nu rupsese societatea romaneasca in doua realitati diferite, si societatea romaneasca din 2012, cand deja nu se mai putea discuta.
Iar suspendarea a cazut nu pentru ca oamenii au votat altfel, ci pentru ca a fost "fentat" procesul electoral, cum s-a intamplat, iata, si in cazul referendumului de acum.
Ca o persoana care a suferit aceasta stigmatizare de "basist" si a fost victima a acestei intaratari stupide, irationale, impotriva "basistilor" facute la Antena 3 - unde am fost unul dintre cei aratati cu degetul ca fiind un monstru - eu stiu bine ce inseamna ura, ura sociala. Si m-am gandit ca acum, pentru prima oara, am inteles ce inseamna antisemitismul pentru un evreu.
Asta trebuie sa fi simtit un evreu - cand intram la Mega Image, spre exemplu, in 2011, era cate unul care ma remarca si zicea: "Bai, uita-l pe Patapievici!" Si in clipa aia era o rumoare agresiva, care crestea. Simteai ca nu mai puteai sa traiesti, expulzat de acest val de ura, care se manifesta printr-o interpelare: "De ce-l sustineti dom'ne pe Basescu asta? Nu va e rusine?" Si nu se putea discuta, nu puteai sa argumentezi nimic.
Ura e contagioasa si irationala. Si tine cumva locul sperantei, sunt cele doua sentimente cu care poti sa conduci politic o tara: exploatezi sperantele sau resentimentele, ura. Romania a ales aceasta cale a urii. Dar a disparut Traian Basescu din peisaj, a disparut si eticheta de "basist", dar nu a disparut ura.
Pentru ca mobilizarea prin ura a politicului e ceva care ii pune pe cei care au construit-o in situatia ucenicului vrajitor. Ei nu mai stapanesc fortele pe care le-au declansat. Ura a ramas printre noi.
De fapt ce este ura? Ura este o maniera irationala de a exprima conflictul sau diferendul politic. Conflictele politice sunt constitutive politicului, nu sunt o anomalie. Pentru ca politicul se manifesta prin diferenta de opinii intre ceea ce numim optiuni politice diferite. Asa se organizeaza si se manifesta politicul.
Ura este tipul emotional prin care conflictul politic este tematizat si interiorizat.Este ceva foarte periculos, noi ne-am obisnuit sa ne detestam semenul atunci cand avem diferente politice fata de el. Iar referendumul, pe o chestiune non-politica, a reanimat aceasta maniera a urii de a tematiza diferenta, in care adversarul nu mai este cel care gandeste diferit, sau simte diferit, ci este "dusmanul".
Ma intreb daca totusi cauza nu e o confiscare politica a acestui referendum.
A fost, clar, dar tema lui nu este una politica.
A fost chiar paradoxal sa avem un guvern social democrat care a sustinut un referendum care contravenea ideologiei stangii de astazi, iar de partea cealalta a lipsit un vehicul politic in directia conservatorismului.
La noi partidele politice nu sunt asa. PSD-ul e de stanga? Exista vreun partid conservator? Sau vreun partid liberal?
Intelectual vorbind, exista?
Exista pozitii conservatoare, liberale, au aparut si pozitii de stanga, chiar neomarxiste, dar politic nu avem reprezentare potrivit ideologiilor politice.
S-a spus ca e o tema infuzata de Moscova, de pilda. Si Moscova nu a parut a fi nefericita.
Asta chiar nu e adevarat, face parte din dezinformarea propagandistica. Adica daca Putin spune ca teorema lui Pitagora e adevarata, asta inseamna ca e propozitie inspirata de Moscova?
Cum am ratat dezbaterea, nu va intreb de vot?
Oamenii s-au raportat la diferendumul dintre ei prin mecanismul urii. Ura nu are un continut, este o modalitate de a tematiza diferenta.
Cand apare o diferenta in campul social sau politic, o societate in care ura musteste tematizeaza diferenta folosind ura. Asta este problema.
Ura este deci o treapta mai abjecta, mai jos, decat cea in care ne gasim in incompatibilitatea ideilor de tara.
E ca un fluid care a fost pompat in societatea noastra de doua televiziuni, iar cea care continua sa practice acest tip de instigare este Antena 3, cu un succes remarcabil. Ganditi-va, Traian Basescu a fost cel mai popular presedinte. El avea, ca si Ion Iliescu, dar in alt fel, o capacitate de a se adresa popular cu totul iesita din comun.
Politicianul veritabil in democratie este acela care stie sa se adreseze oamenilor, fara sa-si falsifice vocea, pe toate palierele culturale din societatea respectiva. Ion Iliescu stia sa vorbeasca cu un taran, cu un muncitor, cu un intelectual intr-un registru care era al activistului de partid luminat, si n-o spun derogatoriu, o spun descriptiv. Traian Basescu stia sa vorbeasca cu toate categoriile sociale fara sa faca rabat in privinta lexicului si a adresarii. Sunt singurii doi politicieni care au avut aceasta virtute in mod natural.
Dar Adrian Nastase?
Nu, el vorbeste foarte afectat, incapabil sa vorbeasca cu omul simplu, pentru ca atunci cand vorbeste cu omul simplu se pune automat in pozitia superiorului.
Fara gestionarea aceasta mediatica a urii, credeti ca mandatul al doilea al lui Traian Basescu s-ar fi sfarsit asa cum s-a sfarsit?
A fost profund afectat. A resetat societatea romaneasca, si e mare pacat, pentru ca dupa conflictul legat de Ion Iliescu, cand acesta a revenit la putere ca presedinte, pentru a treia oara, in 2000, el insusi era schimbat, iar societatea romaneasca, si asta a fost marele castig al guvernarii CDR, se reunificase in jurul ideilor bune, se recuplase la acestea, spusese "Da" capitalismului, societatii liberale, aliantei occidentale, Uniunii Europene, integrarii in spatiul nord-atlantic. Acestea nu mai erau teme controversate.
Ideea ca justitia este o tema importanta pentru construirea spatiului de drept, pornind de la Uniunea Europeana care a cerut acest lucru, fusese acceptata chiar si de guvernarea foarte autoritara a lui Adrian Nastase, dar care a fost si o guvernare - si pentru asta am laudat-o - orientata in mod clar catre Occident. In fond, PNA, cum s-a chemat stramosul DNA-ului a fost infiintat la cererea expresa a Comisiei Europene, sub Adrian Nastase.
Bine, dar vorbim vremuri destul de triste pentru PNA. Vremea domnului Botos, vremea SIPA.
Da, dar societatea romaneasca s-a reconciliat, iar Traian Basescu a fost ales, in dauna lui Adrian Nastase, pe aceasta reconciliere a societatii romanesti, iar victoria televiziunilor care au practicat ura a fost remarcabila, pentru ca au intors din drum un proces de reunificare a societatii romanesti care reusise.
Ma intreb acum, vorbind cu domneavoastra, daca anti-basismul nu a fost cumva menit sa inlocuiasca anti-comunismul.
Nu uitati ca prima suspendare s-a facut ca urmare directa a condamnarii comunismului in Parlament, in 18 decembrie 2006. Imediat s-a infiintat comisia condusa de Dan Voiculescu, o comisie pentru suspendarea presedintelui. Este o reactie a acelei parti a societatii romanesti care, atunci cand comunismul a fost condamnat in mod oficial, a reactionat cu extrema virulenta.
Amintiti-va alianta celor 322. Care a fost transpartinica, cu fond puternic de la Partidul Conservator, PSD sau PRM. Cum foarte nimerit a spus atunci Traian Ungureanu, noi am crezut ca facem atunci autopsia comunismului si de fapt era o vivisectie, pentru ca el nu murise.
La scara istoriei va conta faptul ca Romania a condamnat comunismul? Dintre toate tarile din fostul bazin comunist, a fost singura care a facut asta.
Nu se va pierde acest lucru, conteaza foarte mult, pentru ca este un lucru moral, va conta foarte mult. Pozitia anticomunista nu este o pozitie politica, nu este o pozitie ideologica, ci este o reactie morala fata de crima. Comunismul nu este condamnat ca regim politic, condamnam crima sistematica pe care puterea statului o face, la instigarea elitei politice comuniste, la adresa propriilor cetateni. A condamna comunismul este o pozitie de igiena morala, este exact ca reactia de repulsie pe care o ai fata de tortura.
Niciun om normal nu poate asista la tortura neutru, doar pentru ca ideile care il fac pe ala sa tortureze sunt bune, si atunci pot sa am o pozitie neutra fata de tortura. Nu, pozitia fata de tortura este, omeneste, de respingere imediata, sa inceteze imediat, nu peste doua ore. Pentru ca este ceva respingator in cel mai inalt grad. Asa este si cu anti-comunismul.
Or, ce au facut stangistii nostri, marxistii nostri? Ei au confectionat pozitia anticomunista ca fiind una conservatoare. Pasamite ei, care sunt indulgenti cu comunismul, ar fi asumat o pozitie progresista. Nu, ei aveau o pozitie profund conservatoare si reactionara, prin faptul ca au o pozitie indulgenta fata de crima pe care o reprezinta principiile comuniste.
Si in felul acesta recupereaza comunismul. Dar cum sa ne explicam ca tocmai in acest spatiu, in care dictatura comunista a facut ravagii, in sensul de aneantizare a umanitatii de care ati vorbit, apar regimuri semiautoritare? Ungaria de exemplu?
Ungaria si Polonia sunt povesti diferite. In Polonia informatiile sunt foarte diferite in functie de cine ti le da. Vorbesc cu prieteni polonezi, adversari ai guvernarii actuale, si o descriu ca fiind o guvernare abuziva si autoritara. Vorbesc cu oameni pe care ii stimez foarte mult si care sustin aceasta guvernare si care imi spun ca totul este o minciuna.
Asta descrie acelasi tablou, al polarizarii, in care ne aflam si noi si in care se afla in buna masura si Europa.
Din motive diferite, da. Polonia s-a separat in realitati ireconciliabile. Cineva care sustine actualul guvern nu se mai poate intelege cu cineva care este impotriva actualului guvern.
Si vorbim despre Polonia, pe care am admirat-o in trecut tocmai pentru unitatea in jurul istoriei comune si a natiunii.
E o drama teribila si e foarte periculos. Ungaria e un caz diferit de Polonia, dar nu cred ca Ungaria e descrisa corect de progresisti, de cei care spun ca acolo e o dictatura. Nu e deloc o dictatura. E altceva si asta raspunde - ca sa raspund cumva observatiei dumneavoastra referitoare la Europa - unei situatii europene, pe care as descri-o foarte rapid in felul urmator: institutiile democratiei liberale, institutiile europene au fost treptat cucerite sau ocupate, in termeni mai neutri, de o elita politica care are o agenda ideologica sui generis. Nu mai sunt oamenii care acceptau faptul ca institutiile statului trebuie sa fie neutre in raport cu optiunile ideologice, religioase sau culturale ale cetatenilor.
Este vechiul si foarte solidul - la care eu ader in continuare - principiu al statului neutru. Statul nu trebuie sa fie un stat ideologic. Asta a fost un principiu al democratiei europene, care a fost observat pana la aparitia in fruntea institutiilor europene a unei elite care considera ca statul sau institutiile statului trebuie sa faca educatia ideologica a cetatenilor lui, iar daca cetatenii nu sunt de acord, atunci sa impuna, prin forta legilor, prin forta care decurge din parghiile statului acea ideologie care este considerata buna, progresista. La asta raspunde Polonia, la asta raspunde Ungaria, intr-un fel care mie personal nu imi place in articulatiile lui, dar cred ca descrierea obiectiva a ceea ce se intampla este asta.
Eu cred ca elitele europene de azi gresesc cand considera ca ideologia lor progresista este ideologia naturala a statului si, deci, ele fac un lucru normal atunci cand o impun sub forma legislatiei tuturor cetatenilor.
Avem acum, in Parlamentul European, si o dezbatere privind Romania, statul de drept de aici, si care, macar in forma, pune Romania in barca asta a Poloniei si Ungariei, in cazul carora a fost declansat mecanismul european de sanctionare.
Incapacitatea lor de a descrie diferit realitatile diferite arata ca problema este la ei, ca nu au instrumentele politice adecvate descrierii corecte a situatiei. Pentru ei, Polonia si Ungaria sunt eretice, pentru ca se opun acestei ideologii progresiste.
Totusi, aceasta poveste, chiar amestecand lucrurile, readuce pe agenda acest clivaj Vest/Est, la 30 de ani dupa caderea Zidului. E un clivaj autentic sau mai degraba artificial?
E un clivaj autentic si el are doua explicatii, care provin din aceeasi radacina. Prima explicatie tine de modul in care noi am cautat sa fim europeni in spatele Cortinei de Fier. Noi am continuat sa fim europeni intr-o maniera mai pura decat au fost europeni cei din libertate, pentru ca noi ne-am confirmat si reconfirmat identitatea europeana culturala si ne-am racordat la Europa ca la o esenta ideala. Cand a cazut Cortina de Fier, s-a vazut o Europa a noastra, rasariteana, care este o Europa prezervata in esenta ei, si o Europa care era destula de mirata de acestia, care pareau ca vin de undeva dintr-un spatiu ideal, cu Europa lor.
Al doilea motiv tine de memoria comunismului si se refera la faptul ca intre Europa de Est si Occident exista o cortina de catifea - nu mai e de fier - si se refera la memorie, pentru ca Occidentul, care e de stanga la nivelul elitelor, a refuzat sa condamne moral comunismul. Si in felul aceasta, avem o memorie interzisa a comunismului la nivelul memoriei globale europene. Si spun la nivelul memoriei globale europene, pentru ca, de fapt, realitatea din teren este foarte discriminata.
Nu Europa de Est impune cultural modelul, ci in continuare este Europa de Vest, ei au pietele culturale, ei au scholarship-ul solid, ei, de fapt, decid intr-o maniera uneori aproape colonialista ce intra in memoria colectiva si ce nu intra. Or, ei, dintr-un motiv stangist, ideologic si stupid s-au hotarat sa refuze partea noastra de memorie.
E un pas facut, Parlamentul European a recunoscut si condamnat Holodomorul, genocidul din Ucraina. Dar e aceasta discutie, in jurul unei anumite ierarhizari a relelor, care face ca Holocaustul sa cantareasca mai greu decat Gulagul.
Pentru ca Europa s-a denazificat, si-a construit libertatea postbelica pe izolarea morala si ideologica a fascismului si a nazismului, in timp ce Europa de Est, cand a iesit de sub cizma comunista, a gasit in Europa Occidentala un curent de opinie pentru care comunismul nu era decat o aplicare gresita a unor principii generoase.
Mi s-a intamplat intr-o discutie pe care am avut-o cu un universitar din Noua Zeelanda, care preda istorie ruseasca, pe care l-am intrebat: "In seminariile dumneavoastra, asupra carei cifre a victimelor in timpul comunismului va raportati?" Si el imi zice: "La ce victime va referiti?" Si eu ii zic: "La zecile de milioane de morti pe care le-a produs, in mod sistematic, regimul comunist". Si zice: "M-ati pierdut. La ce va referiti?"
Am gasit un universitar respectabil, care nici macar nu lua in seama caracterul criminal al regimului totalitar sovietic, pentru ca, pentru ei, cumva vina pentru esecul aplicarii ideilor comuniste provenea din societatile noastre, care nu erau suficient de dezvoltate.
O eroare de executie. Vorbeati de stupoarea est-europeanului, care prezervase cumva aceasta Europa ideala, si mi-am amintit cum povesteati in Cerul vazut prin lentila de propria dumneavoastra stupoare, in momentul alegerii lui Iliescu, momentul in care ati renuntat la aceasta tara ideala, Romania pe care o aveati in minte.
Da, eu am fost consternat: 1990, 1991, 1992 sunt pentru mine ani de stupoare, nu puteam sa inteleg cum semenii mei voteaza cum voteaza. Eu credeam ca singura noastra problema era lipsa libertatii si ca, odata lipsa libertatii suspendata, adica odata cu deschiderea posibilitatii de a fi liberi, noi toti vom deveni pro-capitalisti, pro-occidentali, pro-democrati, pro-liberali. Mi se parea ca acest comunism exista numai pentru ca este impus cu forta.
Nu ati luat in calcul vocatia asta demiurgica a comunismului, care crease cumva un om nou.
Modificase ADN-ul. Exista o vorba a lui Nicolae Iorga, care spune: Nu ajung 50 de ani ca sa schimbe substanta unui popor. De fapt, ajung, daca e vorba de un stat totalitar, ajung. Poporul roman care a iesti in '90 din regimul totalitar comunist e diferit de poporul care a intrat in '47, in '48 in malaxorul statului totalitar comunist.
Ma intreb si daca poporul roman care a iesit din anii urii, asa cum le-ati spus, odata cu iesirea din scena mare a lui Traian Basescu, e diferit de cel din 2004.
Ura modifica, ura urateste. Cine uraste se urateste pe sine si urateste lumea.
Dar functioneaza strategiile de salvare individuala? Retragerea in patria mica, dupa expresia asta atat de cuprinzatoare a lui Gabriel Liiceanu? Dumneavoastra v-ati retras din spatiul public.
Nu-mi mai trebuie. Nu am putut sa conving pe nimeni de dreptatea mea si de rautatea pozitiei asteia, cu basistii. Tot timpul functioneaza patria mica. E solutia individuala.
Si cea colectiva?
Trebuie regasit cuplajul. E o vorba din Pateric care imi place foarte mult si care suna in felul urmator: un ucenic s-a dus la avva, la calugarul langa care ucenicea, si l-a intrebat: Avva, cum o sa cunoastem ca vin timpurile apocaliptice? Si avva i-a zis: O sa recunoastem dupa aceea ca vor disparea cararile dintre om si om. Asta e un semn apocaliptic: cand se sterg cararile, tot ce e mai rau se intampla. Cuplajul dispare.
Tara din mintea mea devine necomunicabila.
Devine doar a mea.
Unde trăim?
Mi se spune, mereu, pe multiple glasuri, că trebuie să fiu mîndru că sunt român. Încerc. Sunt unii români pentru care am o sinceră şi statornică preţuire. Sunt alţii care mă fac să roşesc. Şi oricum - am mai spus-o - nu mă pot mobiliza să fiu mîndru pentru o „calificare“ venită asupra mea din senin, fără merit, fără opţiune personală.
Faptul ca sunt român e, totuşi, o pură întîmplare. Nu o regret, dar nici nu mi-o pot pune la butonieră. Pot doar spera să valorific atît cît pot şansa aceasta „genetică”, să nu-mi fac de rîs locul naşterii şi concetăţenii, să mă port frumos cu limba română şi, vorba lui Constantin Noica, să povestesc şi altora cîte ceva despre „partea noastră de cer”.
Dar privesc în jur. Iau notă de politicienii ţării mele, de preoţimea ţării mele, de gazetarii ţării mele şi, în măsura în care am acces, de populaţia anonimă de la oraşe şi sate. Rezultatul – tot mai evident în ultima vreme – e un amestec de perplexitate, derută şi spaimă. Nu mai înţeleg nimic. Mă întreb, tot mai tulburat, pe mîna cui suntem, de cine depinde soarta mea şi a ţării, cum putem spera la o „normalizare” a situaţiei, în condiţiile în care totul pare arbitrar, impur, haotic. Unde trăim? De unde au ieşit domnii care ne conduc? Cu cine să-i înlocuim? Ce e de făcut?
Ziarele sunt pline de politicieni aflaţi în urmărire penală, sau foarte aproape de ea. Unii sunt vechi „înţelepţi” de partid, care au făcut ani, de-a rîndul, „jocurile” de la vîrf, cu dexteritatea discretă a unor eterne şi impenitente eminenţe cenuşii. Alţii sunt jurişti, adică inşi care încalcă legile cu extremă competenţă. Pe unul din ei l-am auzit tunînd şi fulgerînd, în campanie, împotriva hoţilor care sărăcesc patria, după care, iată, e chemat să justifice, împreună cu soţia sa, averi de milioane de euro. Grupurile „infracţionale” sunt trans-partinice: dintr-odată, vezi aliniaţi în boxa acuzaţilor şi pesedişti şi penelişti şi pedelişti şi băsişti şi anti-băsişti. Afacerile creează solidarităţi inefabile, diferenţele de tabără politică sunt simple mofturi. Numai noi, prostimea, credem că asistăm la mari lupte ideologice. În realitate, mulţi dintre cei care mimează, pe scenă, duşmănia, „se descurcă” eficient, uniţi, subteran, în cuget şi simţiri.
Reprezentanţii Bisericii noastre intră şi ei în horă, convinşi, parcă, de puterea atotacoperitoare şi atotjustificatoare a harului. Am trăit să văd cum Întîi-Stătătorul comunităţii noastre duhovniceşti ridică un banal (dar puternic) mahăr de provincie la rang de laureat al unui ordin legat de numele Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Lecţia pe care ne-o transmit ierarhii noştri e simplă: dai bani – eşti „vrednic”! Mîntuirea devine astfel un statut sponsorizabil. Am mai văzut şi cum o serie de clădiri restituite de stat forurilor bisericeşti în vederea amenajării unor aşezăminte pentru bătrîni, au fost transformate în ”puncte turistice” lucrative, în folosul forurilor cu pricina. Şi am văzut şi alte cuvioase ciudăţenii, despre care am mai scris… Unde trăim? Cine ne păstoreşte? Unde este scăparea?
Gazetele şi posturile de televiziune au devenit, şi ele, un soi de trupe de comando, cu misiuni de lichidare şi propagandă. Moderatorii au ceva între miliţieni, procurori şi vecine de bloc. Invitaţiile la diverse „talk-show”-uri se fac, pare-se, pe bază de „abonament”. Aceiaşi inşi, cu aceleaşi păreri, prestează tenace, fără exces de imaginaţie, în teritoriul aceleiaşi, previzibile, obedienţe. Cînd nu se face politică, se organizează chermeze deşucheate, în care cîteva fete cu buze de ştiucă îşi valorifică abundent posteriorul, în timp ce cîţiva băieţi de comitet fac glume în doi peri.
Peste tot, numărul VIP-urilor care nu ştiu româneşte şi gîndesc intermitent e în creştere. Atmosfera generală e de bălăcăreală groasă, de îmbrînceală zglobie sau sîngeroasă, de suspiciune, de mîrlănie. Preşedintele face dezvăluiri învăluite, şefii serviciilor secrete vorbesc în bobote („Nu pot să spun nici că…nici că…”), primul ministru zîmbeşte şugubăţ, după modelul „şmecherul clasei”, socrul lui umblă pe la DNA (dar şi fratele preşedintelui e la puşcărie, iar ginerele său e sub ameninţare), alegătorii intervievaţi recunosc că, dacă sunt plătiţi, votează cum trebuie, îl vor pe Ceauşescu sanctificat şi cred că Hitler (spre deosebire de Băsescu) îşi iuubea ţara. Unde trăim? Ce mai putem spera? De care români să fim mîndri?
Ştiu că, dincolo de cei pe care i-am pomenit, există marile majorităţi tăcute, oamenii de ispravă care fac ca lucrurile să meargă, ”civilii” onorabili şi neglijaţi. Dar am o veste proastă pentru ei: ţara nu mai e de mult a lor! Ţara e a unei adunături de netrebnici ignari, care se amuză şi se îmbogăţesc pe spezele tuturor celor care nu au „cultura” cîrdăşiei. Ţara e proprietatea privată a unor derbedei.
Ce a făcut străinătatea din bietul român?
- Ce a făcut străinătatea din bietul român? Vine şi el în ţară, după 4, 5 ani de stat în Occident cu o maşină ultimul răcnet, ca să se uite vecinii la el: „mai, uite ce maşină a adus Grigore! Ai văzut măi, Ioane”? Şi ei îi văd maşina, dar nu văd că ochii îi sunt duşi în fundul capului, slab, cu nasul ieşit în faţă şi cu umerii uscaţi de munca nebună, pe care, săracu’, a dus-o acolo. Dar aici în ţară trebuie să pară că e cineva şi se afişează cu maşini străine. Dar nu înţeleg sărmanii că acestea nu sunt obiceiuri nobile…
- Este necesar curajul recunoaşterii de către români că răul nu ne vine doar de la o economie precară, spune părintele Justin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă
“Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Românul, atât de deznădăjduit şi afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să discute cu vecinul său. Astăzi nu mai există potecă spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la aproapele lui.
Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai evoluată. Dar să vedemcum ne-a făcut să evoluăm această civilizaţie? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât tânjește soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii, prin Italia, Franţa, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie.
Din păcate am lăsat ca situaţia economică să ne influenţeze viaţa creştină şi structura noastră sufletească. Este dureros să vezi cât de mult depinde credinţa noastră de aspectul material, de bani, încât parcă şi la biserică vin din ce în ce mai puţini oameni. Necazurile, în loc să ne aduce în biserici, ne îndepărtează? S-a scumpit benzina şi nu se mai duce omul la mănăstire sau la biserică. Unde este credinţa noastră? Lăsăm să ne-o fure vâltoarea lumii? Omul are ceva mult mai de preţ decât trupul – sufletul. De ce nu dăm valoare sufletului? Să îmbogăţim sufletul şi nu vom mai simţi sărăcia trupului.
Credinţa poate să facă pâine din cuvântul lui Dumnezeu, de ce nu credem aceasta? Unitatea creştină, tradiția familiei, cu ierarhia şi armonia ei, păstra acest suflu al dragostei creștine care dădea omului bucuria de a trăi. De pildă, în cadrul slujbei cununiei, se citeşte o rugăciune în care se spune că femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Ei, bine, supusă nu înseamnă un fel de robie, ci această supunere venea dintr-o înţelegere deplină între cei doi soţi. În familie soţia avea un cuvânt important de spus; hotărârile cele mai importante în viaţa de familie nu le lua bărbatul singur, ci în sfătuire cu soţia sa.
Destrămarea familiei şi devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism. O societate atee are foarte multe goluri, şi de acest lucru şi-au dat seama şi comuniştii şi au schimbat tactica. Ei doreau o constrângere şi o izolare a omului, încât să nu ia contact cu celelalte civilizaţii, să nu privească în curtea occidentalilor. Dar au schimbat tactica şi au început să trimită elevii să studieze în străinătate, să înveţe două limbi străine. Însă omul a venit nu numai cu ştiinţă din străinătate, dar şi cu foarte multe rele din lumea aceasta occidentală, vicii pe care au început să le cultive în familiile lor.
Cel mai mare rău împrumutat a fost avortul şi mamele au ieşit astfel din făgaşul lor. Mult mai „civilizate”, chipurile, au preferat să stea mai mult la televizor, la internet, să participe la lumea mondenă şi astfel s-a îndepărtat cu totul de rostul şi de chemarea femeii. Şi iată cum se descompune viaţa de familie şi de naţiune. Este tocmai ce spuneam şi mai înainte – această părută civilizație, după ce ne-a dezbrăcat de hainele noastre, ne-a dispersat familiile, ne-a luat hrana de la gură, acum încearcă să ne golească şi de suflete.
Maşini şi aur au toţi ţiganii, nu asta e civilizaţie!
Ce a făcut străinătatea din bietul român? Vine şi el în ţară, după 4, 5 ani de stat în occident cu o maşină ultimul răcnet, ca să se uite vecinii la el: „mai, uite ce maşină a adus Grigore! Ai văzut măi, Ioane”? Şi ei îi văd maşina, dar nu văd că ochii îi sunt duşi în fundul capului, slab, cu nasul ieşit în faţă şi cu umerii uscaţi de munca nebună, pe care, săracu’, a dus-o acolo. Dar aici în ţară trebuie să pară că e cineva şi se afişează cu maşini străine. Dar nu înţeleg sărmanii că acestea nu sunt obiceiuri nobile. Păi, cu maşina toţi țiganii se afişează acum, măi.
Eram la mănăstirea Bistriţa într-una din zile, în chilia mea şi numai ce văd în faţa geamului că se deschid trei maşini de lux şi mă gândeam eu cine să fie oare. Şi îi primesc pe aceşti oameni care erau şi ei nişte ţigani, şi nu vreun primar sau vreo mare vedetă. Maşini şi aur au toţi ţiganii, nu asta e civilizaţie! Nu e nimic grav faptul că e ţigan, au şi ei suflete ca ale noastre, nu am nimic împotriva lor, încă am văzut ţigani cu multă frică de Dumnezeu. Dar e grav faptul că împrumutăm din moravurile lor rele, de a ne da în spectacol cu viaţa noastră luxoasă.
Asta este şi rodul educaţiei televizorului… Televizorul ca televizor, dar mamele, părinţii ce păzesc? Părinţii trebuie să orienteze copilul de mic ce să privească la televizor, cu toate că mai bine ar fi să se lipsească de tot de el. Dar şi la televizor acolo, sunt o sumedenie de posturi, unele cu otravă, altele cu lucruri de folos. Nu trebuie lăsat copilul să aleagă ce vrea el. Păi dacă ţi se pune în faţă două pâini – una otrăvită şi alta neotrăvită – ce faci, pe care o alegi? Televizorul îl tâmpeşte pe copil de la început. Ce să mai priceapă el mai târziu?
“Voi nu aveţi voie să gândiţi. Partidul gândeşte pentru voi”
Omul este după chipul lui Dumnezeu şi are în el toate resursele de a rămâne în Harul divin şi de a nu pica în această capcană extrem de înşelătoare prin care ne vindem libertatea şi dreptul de fi asemenea Celui Preaînalt.
Omul demn, liber, în integritatea persoanei lui, are şi o altă atitudine faţă de nedreptăţile sociale ale unui sistem sau altul. De aceea ei preferă oameni tâmpi, pe care să îi prostească uşor. Şi încep din copilărie, de altfel, să tâmpească copilul prin televizor, apoi prin învăţământ, unde i se administrează o materie aleasă de ei, cu noţiunile pe care vor să le inoculeze, cenzurând o mare parte din istoria popoarelor şi cunoaşterea este astfel influenţată. Cunoaştem zicala de pe vremea lui Gheorghiu Dej: „Voi nu aveţi voie să gândiţi. Partidul gândeşte pentru voi. El vă gospodăreşte şi vă dă ceea ce trebuieşte. Noi suntem cei care vă dirijăm şi vă dăm pâinea de toate zilele”.
Că doar lumea la ora actuală nu este condusă decât de guvernul unic mondial şi de acolo se dirijează toate guvernele statelor. Noi acuzăm pe păpuşelele din guvernul nostru, dar ei, săracii, nu prea mai au niciun drept. Ce le spune şeful, aceea execută şi ei. Altădată ce dicta Moscova, aceea se executa în România.
Dar cu românii le este mai greu, pentru că românul poate da terenuri, poate da bogăţie, aur şi grâne, dar nu îşi dă sufletul cu atâta uşurinţă. Aşa cum spuneau Horea, Cloşca şi Crişan: „Vă dăm holdele noastre, vă dăm braţele noastre, vă dăm trupul nostru, dar nu vă dăm credinţa noastră”.
Romanul a iesit din comunism asa cum a iesit, cu o multime de pacate, care i-au fost introduse in obisnuinta… A fost invatat sa minta, sa spuna “atatea kilograme la hectar”, acolo unde nu se facea mai nimic, sa spuna ca ii merge bine, cand ii mergea rau.
Politicienii trebuie sa invete primii sa spuna adevarul poporului, apoi la scoala trebuie introdusa atmosfera frumoasa care sa insufle copilului credinta in valoare, in modelele luminoase, in ideea patriotica. Daca nu vom reinvia patriotismul in scoli, in familie, daca nu vom readuce modelele frumoase, din istorie si din cultura romana, in mintea tinerilor, vom avea generatii din ce in ce mai straine de Romania. Vom avea generatii educate de televizor, dresate astfel sa nu puna nici o intrebare, sa accepte tot ceea ce li se spune…
Este necesar curajul recunoaşterii de către români că răul nu ne vine doar de la o economie precară.
Părintele Justin Pârvu
CARAGIANI-STOENESCU, Elena
| S-a născut la Tecuci, la 13 mai 1887 ca primă fiică a ilustrului doctor Alexandru Caragiani şi a Zeniei Caragiani - născută Radovici. Familia Caragiani a imigrat în Ţara Românească din Macedonia, de la Avdela, din Pind. Tatăl ei a fost fratele distinsului profesor universitar de literatură elină, academician, membru al Junimei - Ioanne Caragiani. Alexandru Caragiani s-a distins încă din timpul Războiului de Independenţă, ajungând până la porţile Vidinului cu primii sanitari, ca student la medicină. Diploma de medic a obţinut-o în 1878 la Viena. Elena Caragiani era deja licenţiată în Drept când în Apus au apărut primele aripi ce se avântau pe căile fără urme ale văzduhului. S-a interesat de zbor la persoane competente, cum a fost locotenentul-pilot Andrei Popovici (mai târziu general), care prin căsătoria cu sora ei, Florica, i-a devenit cumnat. Apoi, primul zbor l-a făcut în 1912, cu fostul partener de echitaţie, căpitanul Mircea Zorileanu - posesorul de brevet de pilot nr. 3, eliberat de Franţa în 1911. De acum, mirajul înălţimilor a captivat-o definitiv. S-a înscris la Şcoala de Pilotaj a Ligii Aeriene a lui George Valentin Bibescu, având ca instructor pe Constantin Fotescu. Prezenţa ei în rândul aviatorilor a stârnit mare indignare. Elena nu s-a descurajat, a continuat lecţiile şi cu căpitanul Nicu Capşa, deţinătorul brevetului nr. 4, eliberat de o şcoală pariziană şi cu Mircea Zorileanu, care, în primul război mondial avea să fie aureolat de faptele sale de arme. Odată şcoala terminată, urma să primească brevetul de pilot civil. Toate cererile în acest sens înaintate ministrului Spiru Haret şi generalului Crăiniceanu i-au fost respinse. Indignată de această nedreptate, s-a văzut nevoită să plece din ţară în Franţa, unde s-a înscris la Şcoala Civilă de Aviaţie din Mourmelon le Grand, în Champ de Chalon, condusă de Roger Sommer, unde a fost pregătită pentru examenul teoretic şi de zbor, pe care le-a luat cu brio. Federaţia Aeronautică Internaţională i-a eliberat Brevetul Internaţional de Pilot aviator cu nr. 1591 din 22.I.1914. În 1914, în întreaga lume existau aproximativ zece femei aviatoare, printre ele şi românca Elena Caragiani. România intrând în războiul balcanic a făcut demersuri să fie admisă ca zburătoare, chiar ca observator aerian. Şi acum a fost respinsă. Sătulă de sfaturi, a plecat în Franţa unde s-a angajat ca reporteră la un mare cotidian, unde pentru deplasări îndepărtate folosea avionul. Acest lucru a dat ideea conducătorilor consorţiului de presă s-o angajeze în funcţia de corespondent de război. Aici a efectuat numeroase zboruri, scriind "reportaje din avion", fiind primele de acest fel din presa mondială. Acest serviciu a făcut ca ea să călătorească |
mult şi în celelalte continente. A participat la acţiuni cu totul neobişnuite pentru o femeie: a vânat în junglă (presa vremii a scris că a omorât singură un elefant primejdios), a împuşcat tigri, a vânat balene, mânuind foarte bine harponul. În America, prezenţa aviatoarei române nu a trecut neobservată de cotidiene. Articolele apărute chiar succint, prezintă personalitatea Elenei Caragiani. Astfel, în ziarul german Staats Zeitung este trecută printre pasagerii vaporului de linie "Olympia" al societăţii White Star în rândul personalităţilor marcante cum erau: Paul Reboux - scriitor francez, contele şi contesa Dunmore, ex-senatorul de Illinois, Wiligm Lorimer şi cunoscutele surori Katherine şi Charlotte Poilon. La coborâre din vapor a declarat reporterilor care au asaltat-o, că vrea să se înţeleagă cu aviatorii americani pentru organizarea unor raiduri aeriene peste Atlantic, vrea să provoace aviatoarele americance la executarea unui zbor deasupra oceanului. Pentru orice eventualitate şi-a adus avionul propriu, un Blériot, monoplan cu care ce va antrena în oraşul Golden City, Long Island, imediat ce-l va asambla. Prima mare conflagraţie mondială din 1916 a avut un ecou adânc în sufletul ei. Ţara fiind în grea cumpănă, s-a reîntors la datorie, considerând că trebuie să ajute la apărarea ei cu oricât de puţin. Şi-a reînnoit cererea de admitere în corpul zburătorilor şi de a lupta pe front. N-a izbutit nici de data aceasta, poate şi din cauză că numărul total de avioane cu care intrase în război România era de doar 26. Văzându-se din nou refuzată, a cerut să transporte materiale sanitare şi medicamente pe front, iar de la spitalele de campanie de pe linia întâi, să evacueze răniţii grav spre spitalele interioare. Prin această propunere Elena Caragiani a preconizat înfiinţarea aviaţiei sanitare, deziderat ce s-a realizat la noi în ţară după un sfert de veac. A mai făcut un raid - în ţară fiind - de la Craiova la Tecuci, lucru foarte însemnat pentru anii aceia. După război s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu cu care s-a stabilit la Paris. De aici a fost trimisă în Mexic, de un mare cotidian francez, ca reporter pentru evenimente aeriene. Eforturile mult prea mari pe care le depunea au făcut ca, pe nesimţite, să se înbolnăvească de ftizie (TBC), care a măcinat-o încet şi neiertător. Cu părere de rău pentru tot ce cunoscuse, pentru tot ce-i rămăsese necunoscut, s-a retras în ţara natală, ca spre un loc de odihnă a trupului istovit. S-a stins din viaţă la 42 de ani, la 29 martie 1929 şi este înmormântată la cimitirul Bellu (fig. 45 bis, locul 13), un loc învăluit în umbră şi tăcere, aşa cum şi-a dorit. (după un text redactat de Elena Şenchea |
Turist acasă. Cea mai mare aşezare a geto-dacilor
Constantin Z. Buzdugan
Citeste mai mult aici
Anghel Rugina
a fost un economist american de origine română, ales ca membru de onoare al Academiei Române (în 1990).
VASILE G. POPA
Deşi născut la sute de km de Fălticeni, dl. Vasile G. Popa a devenit fălticenean „prin adopţie”, trăind aici cea mai fertilă, dar şi mai dramatică perioadă a vieţii sale: 1947-1976. A văzut lumina zilei tot în Moldova, în satul Mălureni din comuna Nicoreşti, jud. Tecuci (acum Galaţi) la 23 noiembrie 1912. Ursitoarele nu i-au fost prea blânde, pentru că va rămâne orfan de tată la doar un an şi de mamă la 4 ani. împreună cu sora lui, mai mare cu 2 ani, sunt adoptaţi de fratele tatălui lor. Vasile G. Popa a urmat şcoala primară în satul Fântâni (aceeaşi comună) cu învăţătorul Rău, al cărui exemplu de blândeţe pedagogică i-a fost model toată viaţa, fiind un adevărat balsam pentru sufletul micului orfan. Aici găsim explicaţia destinulului său, care 1-a determinat să se pregătească şi să fie un desăvârşit pedagog.
Citeste mai mult https://cronicadefalticeni.wordpress.com
Stefan Sevastre
Galatean prin nastere, (Nicoresti), urmeaza liceul "D.A. Sturdza" din Tecuci, in 1945, dupa care se inscrie la Institutul de Arte Plastice "N. Grigorescu", pe care-l absolva in 1951. A fost profesor de pictura la Liceul de Arta "Tonitza" din Bucuresti (1968-1988). Incepand din 1953 a avut peste 120 de participari la expozitii de grup sau personale din tara si din strainatate. A facut de asemenea si arta murala. Are lucrari in colectii particulare, muzee si institutii din Romania si din tari precum Germania, Franta, Italia, Elvetia s.a.m.d. Premiile si distinctiile i-au adus recunoasterea criticii care l-a plasat in ultimele decenii in mijlocul fenomenului artelor vizuale. Astazi, nu se poate vorbi in pictura despre gestul geometrizant-abstract, fara a aminti de Stefan Sevastre.
Maria Iordache Maica Mihaela
s-a nascut la data de 15 noiembrie 1914 in localitatea Nicorestii Tecuciului, judetul Galati. Parintii, Maria si Alexandru, mai aveau un fiu, pe Badia Nicoara Iordache, si o fiica, Ana. Toti trei aveau sa treca prin torturi si chinuri.
Nicorestii Tecuciului au dat neamului romanesc si alti marturisitori: Preotul Tanasache Alexandrescu, Preotul Costache Olaru, Parintele Ion Filotei Movileanu, Barladeanu Toma - toti trecuti prin iadul temnitelor comuniste ptr apararea neamului si a Crucii.
Cornel Diaconu Regizor, scenarist, director de imagine Citeste mai mult aici
Florin Balaban Caricaturist, Luxemburg. Citeste mai mult aiciHe was born in Nicoresti Romania in 1968 and since 1996 he lives in Luxembourg. He is self educated in art and he is a degree holder in Physical and Sport Education from the Transylvania Brasov University (1995). He is an editorial cartoonist for international politics for the daily newspapers Luxemburger Wort and La Voix du Luxembourg. He has participated in twenty personal exhibitions in Luxembourg, Romania, Switzerland, Germany, Austria, Scotland, and he has received many awards and distinctions: Premio Internationale Satira politica (ex-aequa) in Forte dei Marmi, Italy (2002), Honourable Mention at the World Press Cartoon (2008), Honourable Mention at the Syrian Cartoon (2008). He has published the books: Nach mei Elefanten aus der Ronn with Franz Coling (2004), I’m pregnant (2004) and Informal there’s nothing like it (2006). He is the organiser of the “International Contest of Caricature and Cartoon Vianden and the founder of the Museum of Caricature and Cartoon Vianden. He has participated at the Barcelona Olympic Games Barcelona 1992 (badmington).
He is married to the furniture engineer designer Sanda Aldea Balaban and has two children.
Aurica Bărăscu (n. 1974) este o canotoare româncă, laureată cu aur la Atena 2004.
Biserica Banu
Biserica "Sfântul Nicolae"- (Banu)
Datare - 1807
Biserică de cult ortodox (până la 1868 biserică de mănăstire)
Monument de arhitectură, Lista Monumentelor Istorice - Gl-II-a-B-03088
Comuna Nicoreşti, Judeţul Galaţi
Parohia Nicoreşti
Biserica Nasterii Maicii Domnului
Bisericii "Naşterea Maicii Domnului-Negustori", monument istoric datat la 1728, obiectiv înscris în Lista Monumentelor Istorice, la poziţia GL-II-m-B-03086 Comuna Nicoreşti, Judeţul Galaţi
Parohia Nicoreşti
Gheorghe PETRASCU (Tecuci, 1872 - Bucuresti, 1949)
Gheorghe Petraşcu (Petrovici), Iorgu cum i se spunea de către intimi, s-a născut în Tecuci, în 1872. Părinţii săi, Constantin Petrovici şi Elena, erau proprietarii unei podgorii la Nicoreşti, ţinutul Fălciu. Fratele mai mare, Nicolae, a fost diplomat, scriitor, critic literar şi de artă, cel de-al doilea frate, Vasile, doctor, iar Gheorghe a devenit unul dintre cei mai mari, dacă nu chiar cel mai autentic pictor al epocii sale.
"Petraşcu e un om cumsecade. Are casă proprie, nevastă, copii, nu fumează, nu bea, nu se îndoapă cu stupefiante, e econom, la 9 seara este în pat şi la 7 dimineaţa la lucru. Nu-şi rade mustaţa, nici nu poartă plete, e îmbrăcat corect, iar ca lectură preferă Brătescu-Voineşti. În înfăţişarea lui exterioară Petraşcu nu are nimic de artist, şi mai puţin încă de nebun", scria Tonitza în 1928.
Chipul maestrului Petraşcu ne este cunoscut datorită numeroaselor autoportrete. Avea o figură blândă şi vorbea molcom, cu nuanţe moldoveneşti. "Ca om, era demn şi rezervat, sobru şi economicos, nu ezita însă să deschidă mai larg punga când era vorba de un covor persan, de cărţi de artă. Se îmbrăca îngrijit şi alegea lingerie şi cravate fine, călătoarea des în străinătate să nu scape vreo manifestare artistică mai importantă. El şi-a educat copiii cu o grijă de toată lauda, trimiţându-i să-şi completeze studiile şi să se perfecţioneze la Paris. Petraşcu şi-a clădit o casă, cu atelier pe gustul lui", scria în memorii K.H. Zambaccian.
Citeste mai mult aici 
Povestea Viei
explicata de Vasile Lovinescu
Printre hârtiile lui Vasile Popa, am gasit o prima schitare a unui basm euharistic, Povestea Hiei, gasire care coincide cu moartea lui. I-a venit ca si Gainusa de aur, pe râul fara sfârsit si fara inceput, prins de Mos Sandu Rau, in curgerea tuturor lucrurilor spre propria lor finalitate.
Mos Sandu pregatea niste altoiuri, in viisoara lui de la Malureni, de lânga Nicoresti. Copil pe atunci, Vasile Popa se minuna de taina grefei. Altoiul se prinde de trunchi, cum capul se prinde de trup, in limbajul lui Mos Sandu.
-"Si zici matale ca aceste capuri se prind de trupuri ca in poveste?
- Ca-n poveste copile.
- Da-n poveste ca sa se prinda capul de trup, trebuie sa dai intâi cu Apa Moarta s-apoi cu Apa Vie...
- Ehei, nepoate! La hie nu-i nevoie de asa ceva! Hia are in ea, inlauntru ei si Apa Moarta si Apa Vie! Ca hia e sfânta! Hia, mai baiete, ii adusa din cer, de la Dumnezeu! Si inca intâia oara, aici in Tara Româneasca a fost adusa!"
De pe acum trebuie retinut ca via isi are inceputul si sfârsitul, propia ratiune suficienta in ea insasi, deci este in mod necesar divina. A coborât ca un Avatara in Tara Româneasca, in regiunea Nicorestilor, in zona Vrancei, la mijloc de tara.
"Si in luna aceea, februarie din 1923, in una din seri, Mos Sandu mi-a spus<> una din cele mai frumoase si mai originale, neintâlnita nicaieri dupa aceea.
"A fost odata de mult tare un om bolnav de mâhnire. Nu-i mai placea nimica; nici sa munceasca, nici sa petreaca, nici sa mearga pe la nunti si cumatrii, nici sa stea de vorba cu oamenii. Tot singur ar fi stat. Ba se gândea si la moarte. Il pândea pacatul se vede."
La fel se simtea impovarat si eroul din basmul Gaiusa de aur, povestit tot de Mos Sandu Rau. Si intr-un caz si in celalalt e vorba de Melancolie, presimtirea intensa, vitala a lumii de dincolo, realizând si departarea ce ne desparte de ea. Asemenea alesi sunt ca prizonierii din caverna lui Platon, primind lumina in spate, vazând numai umbrele jucause pe fundul pesterii.
Constiinta unei stari de frustare este conditia esentiala a unei realizari spirituale, conditie prealabila, fata de care aceasta este neconceptibila.
"Intr-o zi a auzit el ca undeva in muntii tarii de sus este o mânastire alba. Si ca la aceasta mânastire, traieste un pustnic care stie mult. Stie toate buruienile si toate leacurile. Si cunoaste sufletul omului."
Deci omul nostru traia in tara de jos, in regiunea Nicorestilor; Mânastirea Alba se gasea in tara de sus si aceste denumiri sunt suficiente sa sublinieze caracterul calitativ al calatoriei. In epocile traditionale, diviziunile administrative ale Moldovei simbolizau un ciclu de calatorie initiatica, din jos spre slavi. Axul este deocamdata orizontal, substitut al axului vertical, care isi ia zborul din lumea noastra, spre inaltimi, la Mânastirea Alba. Aceasta se intâmpla la punctul de incidenta a axului lumii cu planul nostru de existenta. Vorbind in simbolismul viticol al basmului, altoiul osiei cerului cu pamântul se produce la Mânastirea Alba. Intr-acolo porneste eroul nostru sa gaseasca pe pustnicul care-i va descoperi entelehia proprie, Varsatorul umanizat. Mânastirea Alba este vechiul nume al Mânastirei Neamt, nordica fata de Nicoresti. Este un pelerinaj hyperboreean, spre tara de sus. Simbolismul initiatic se tese pe realitati geografice riguroase. Am vorbit atât de des despre natura Polar-hyperboreana a traditiilor românesti, incât nu mai este nevoie sa insistam.
"Ce sa faca bietul om? Si-a pus in traista niste turte coapte in vatra si-a luat in mâna toiagul si-a plecat la drum, tot catre Miaza Noapte, intrebând ba pe unul, ba pe altul, unde este Mânastirea Alba. Dupa multa osteneala, a ajuns la acea mânastire, frumoasa cum nu mai vazuse ochii lui, cu turnurile ridicate in nouri. Cum a ajuns a intrebat de pustnicul cel batrân.
- Omule, i s-a raspuns, pustnicul acela nu sta aici, la mânastirea noastra.Sta tocmai in vârful muntelui, intr-o pestera. La noi coboara numai din noua in noua ani, ne binecuvânteaza, apoi se intoarce sus.
- Aratati-mi atunci acest drum ca sa ma duc sa il caut.
Cei dimprejur au raspuns:
- Ceia ce ceri dumneata, omule, e lucru greu de stiut si de aflat. Nimeni nu stie, nici drumul, nici cararea la pestera batrânului...Asa ca nu are rost sa pleci in cautarea lui. Te-or mânca fiarele salbatice! Ramâi mai bine aici si asteapta-l. Mai sunt trei ani pâna când se implineste sorocul de noua ani."
Bineinteles, pestera pustnicului este inaccesibila, nu din cauza salbaticiei locurilor, ci pentru ca se afla in alt spatiu decât al nostru. Regiunea Mânastirii Neamt e plina de traditii despre aceste guri de rai sever pazite de ingeri.
Este de remarcat silueta zalmoxiana a pustnicului. Tot in caverna unui munte sta, este tot atât de inaccesibil, coboara printre oameni la perioade fixe, ca sa-i sfatuiasca. Si el este Batrânul Muntelui.
"Si Dumitru (asa-l chema) a ramas acolo. Timp de trei ani a pascut oile mânastirii. De mâhnire nu se vindeca. Când s-au implinit noua ani, pustnicul s-a aratat. Era mic si slab de-l batea vântul. Cei de la mânastire spuneau ca asa se arata totdeauna. I-a binecuvântat pe oameni si când i-a venit rândul, Dumitru i-a spus aleanul lui.
- Fiule, nu te pot ajuta cu nimica... Numai Dumnezeu te poate ajuta. Aici la mânastire a fost un izvor ce se numea izvorul Tamaduirii (si intr-adevar la mânastirea Neamt exista un izvor cu acest nume, ramasita si reziduu al Izvorului ce curgea din muntele sacru. Se afla lânga Vivodenia, n.n.) si un ulcior sfânt numit ulciorul Bucuriei. Cei de azi, chiar cei mai batrâni dintre calugari nu-si mai amintesc. Ei n-au mai apucat aceste daruri ale lui Dumnezeu. De izvor nu se putea apropia nimeni din afara de mânastire, caci era pazit de un urs. Dar noi umpleam ulciorul si dadeam oamenilor sa bea si ei se tamaduiau de mâhnire si se linisteau. Dar si Izvorul Tamaduirii si Ulciorul Bucuriei au fost ridicate la cer din cauza pacatelor si faradelegilor omenesti.
- Si-atunci, ce sa fac Preasfinte?
- Urca la cer dupa ele.
Dumitru s-a mirat s-atunci pustnicul i-a destainuit ca este un arbore care se cheama Arborele Lumii."
Macrocosmic, Pomul Lumii, Izvorul Tamaduirii si Ulciorul Bucuriei se aflau in paza Mânastirii Albe, pazitoarea Traditiei si a puterii lumesti, reprezentata prin urs. Apa din izvor vindeca de mâhnire, adica de tâtâna tuturor supararilor care este Melancolia, la rândul ei potolita de Ulciorul Bucuriei, de plenitudinea ce se afla in el. Caci melancolia este provocata de distanta inconmensurabila dintre subiect si obiect si potolita de licoarea din ulcior, cupa a Graalului, de care se zice ca satura toate dorintele oamenilor.
Ca sa ajungi in slavile unde se afla radacinile Arborelui inversat al Lumii, trebuie sa-i gasesti urmele, dârele in fiinta noastra individuala cum adulmeca Molda bourul. Mirosul este calitatea sensibila a elementului pamânt, prin miros simtim copitele, vestigium pedi, ale fiarei sfinte. Gasirea locului, a dârei, a pecetii Supranaturalui in natural, al Eului insemnat, este prima si cea mai importanta dintre incercarile pe care le are de trecut initiatul. Dupa aceea nu are decât sa se lase dus de atractia cereasca.
Se va fi observat asemanarea, dar si deosebirea, ce exista intre basmul ce-l studiem si Gainusa de aur, tot de la Mos Sandu Rau auzita. Asemanarea consista in faptul ca, in amândoua basmele, elementul central il constituie Arborele Lumii. In basmul de fata, mitul se desfasoara dupa ce Arborele a fost daruit lumii, in timp simbolic vorbind, este anterior ei.
" Timp de noua ani a umblat Dumitru prin pustietati, ca doar nu prin orase l-ar fi gasit. Arborele Lumii nu era nicaieri. Dupa ce s-a implinit timpul, se intoarse la Mânastirea Alba:
-"Mai vine oare? a intrebat el pe monahii care se sculau la miezul noptii pentru rugaciune.
- Trebuie sa vina, raspunsera ei.
- Da-i batrân.
- Nu-i nici batrân, nici tânar. Anii trec peste dânsul ca apa peste pietre".
Este modul obisnuit prin care Vechiul timpului, parintele Eonilor, este reprezentat. Sau batrân ca lumea, firele din barba-i tesând covorul cosmic, sau un adolescent imberb.
"Si intr-adevar peste câteva zile, batrânul a venit. S-a facut liniste mare de-odata. Toate vânturile s-au oprit. Când a venit rândul lui Dumitru, i-a spus:
n-ai dat peste Arborele Lumii. Dar nu-ti pierde nadejdea. Pâna la urma ai sa-l gasesti.
- Ce sa fac Preasfinte?
- Sa umbli prin lume inca noua ani.
- Oare am sa pot?
- O sa poti. Prin pustiitati si adâncuri de prapastii si pe câmpurile cele intinse, stiu ca ai fost. Dar prin orase de ce nu te-ai dus? Umbla noua ani prin orasele lumii si pe urma sa vii.
S-a plecat Dumitru la pamânt, a atins cu smerenie tarâna cu fruntea sa, a sarutat dupa aceea mâna uscata a pustnicului si s-a dus."
Timp de noua ani a umblat cu picioarele goale si zdrentaros prin toate orasele lumii. A vazut suferintele si bucuriile oamenilor, dar arborele nu l-a gasit. S-a intors la Mânastirea Alba. Pusnicul il trimite a treia oara intr-o pribegie reinnoita de noua ani.
"- Sa umbli la intâmplare, dar mai mult prin sate si prin drumurile batute de calatori. Si pe care om l-ai intâlni, invatat sau prost, barbat sau femeie, batrân sau copil, sa-l intrebi daca a auzit de pomul lumii.
Dumitru a pornit din nou in lume, intrebând la dreapta si la stânga. Oamenii il socoteau nebun si râdeau de el. S-a intors la Mânastirea Alba dupa sorocul de noua ani. Pusnicul venise si plecase, asa ca Dumitru, renuntând la pribegie, porni catre satul lui, pe care nu-l mai vazuse de aproape treizeci de ani.
Când a ajuns la casuta lui, s-a oprit in drum. Casuta era pravalita pe-o parte. Prin acoperisul de paie crescuse urzici, loboda si cucuta. Gardul de nuiele era putred si spart.Poarta era lipsa.
Dar când a dat sa intre in ograda, s-a izbit de Pomul Lumii! Nu se vedea, dar il simtea. A intins bratele, a pipait, l-a tras catre el...nu mai era nici o indoiala. Acolo era Arborele Lumii. (Arborele Lumii=Arborele Vietii)
S-a apucat cu tarie de o creanga, s-a opintit in vârful picioarelor si a sarit in sus. Cum a sarit, parca intr-o clipa i s-au deschis ochii, altii decât cei pe care ii avea. A vazut Pomul Lumii verde ca buratecul, cu frunze ca acele de stejar, intors cu vârful in jos, cu radacinile in aer. A stat pe o creanga mai potrivita si s-a odihnit. Si a inceput sa plânga de bucurie."
Asadar putem strabate toate zarile si departarile lumii, in lung si in lat, de Arborele lumii nu dam, pentru simplul motiv ca se afla in noi, aqrabu min chabliward, cum spune Coranul, "mai apropiat decât vâna jugulara". Cautarea prin ratacire nu duce la el pentru ca tribulatia nu-l poate scoate din tribulatie. Este semnificativa indicatia ca Axul Lumii trebuie cautat in maracinisul nostru, in partile cele mai parasite, mai incâlcite din fiinta noastra, mai paraginite cum le arata casa si ograda lui Dumitru. Fiind ascuns, nu devine vizibil decât atunci când il pipai pentru prima oara, când "luminile s-au deplasat" in tine, cum spun cabalistii, si-l vezi cu vârful in jos si cu radacinile in Tarie, asa cum se oglindeste in lumea noastra.
Dupa ce s-a odihnit, Dumitru porni sa urce Arborele Vietii. Pusnicul ii spusese sa numere crengile pe care le urca, câte unsprezece ( este unul din numerele de recunoastere in vechile traditii, in unele organizatii initiatice, cum era de pilda Fede Santa din care facea parte Dante).
Desi era lumina, Dumitru nu vedea soarele.( Ne intrebam: de unde venea lumina? De la un soare nevazut. L-am desemna ca soarele care se afla in Vârful Polului). Nu era nici cald, nici rece,( ci un termen mediu, cum se cuvine unui echilibru in dualitate.) Nici foame nu-i era. Incerca de câteva ori sa ia din traista un darâb de pita, dar se lasa pagubas. De ce sa manânce daca nu-i era foame? (La o anumita proximitate de Arborele Vietii, Parfumul lui este suficient sa ne hraneasca, chiar fizic.)
"Dupa unsprezece crengi verzi, frunzele au inceput sa fie de arama stralucitoare. Din toate partile se auzea cântecul pasarilor, al cucului, al pupezei, al turturelelor, cu alte cuvinte, glasuri ingeresti. Dar se sperie când vazu ca trupul lui se facuse jumatate cât era. Dar cum nu mai avea nimic de pierdut continua sa urce. De data asta frunzele erau de argint. Nu stia cât timp a trecut, pentru ca nu mai era zi si noapte. Se facuse si mai mic, ca un pitic. Mintea ii ramasese intreaga, ba i se parea mai agera ca mai inainte. Ajunsese la crengile de aur. Trecu de ele si se afla dintr-odata la crengi cu nestemate".
In mod obisnuit, codrii sunt de arama, de argint si de aur. Arborele Lumii, fiind central si partitiv, contine toate speciile in el. Pornind, de data aceasta la un pelerinaj spre slavi, adica pe verticala, se apropie de Punct, cu care trebuia sa se identifice. De aici micsorarea lui progresiva care marca trecerea de la cantitate la calitatea pura.
"In mijlocul nestematelor statea Ulciorul Bucuriei. Se vedea bine. Era nalt, cu doua toarte si din el se raspândeau in toate partile raze. Aesta era deci soarele, gândea Dumitru. Vazu curgând in acelasi timp Izvorul Vietii. Ce sa faca Dumitru? Acum ajunsese ca un vârf de ac; cât va mai fi când va trece crengile cu nestemate? Incepu sa coboare când auzi un glas cunoscut:
- Mai Dumitre, ce faci?
- Cobor Preasfinte!
- Imi cunosti glasul?
- Il cunosc, Preasfinte, dar nu te vad.
- Nu-i nevoie sa ma vezi! De ce ti-a fost frica? Nu ti-am spus sa fii tare si sa nu te temi de nimica?
- Ce sa fac Preasfinte, sa ma urc iar?
- Nu te mai poti urca. Ai inceput sa te cobori spre pamânt si ce-i facut e bun facut. Imi pare rau. Daca ai fi avut indrazneala sa mergi pâna la capat, tu ai fi fost omul care ar fi adus pe pamânt Ulciorul Bucuriei si Izvorul Vietii, ca sa fie date oamenilor. Altcineva va face lucrul acesta. Dar nici n-ai sa te intorci cu mâna goala. Tu vei duce pe pamânt leacul contra mâhnirei.
- Dar unde-i Preasfinte?
- Nu-i treaba ta! Coboara!"
Dumitru ajunsese cât vârful unui ac, adica la Punct, la Fiinta Pura. I-a fost frica de vid si de aceea a refuzat Identitatea, Nefiinta.
"Coborâtul a fost destul de repede. Lui Dumitru a inceput sa-i fie foame. In acelasi timp, corpul i se facea din nou mare si greu, pe masura ce se apropia de pamânt. A ajuns la traista lasata pe o creanga si a cautat bucata de pâine pe care o avea acolo. A gasit-o si a mâncat-o cu lacomie. Ii era sete. De unde sa bea apa? Iata ca de-abia atunci vazu ca pe crengi erau impletiti niste curpeni cu niste fructe nemaivazute de el, facute din boabe stravezii si dulci. A intins mâna, a mâncat si a vazut ca sunt bune fructele acelea. Si-a potolit cu ele setea. Când a ajuns jos, la vârful pomului, era tot asa de mare cât plecase. Jos se vedeau intinderi de ape. S-a legat cu curpanul de o creanga si a adormit. A doua zi nu mai erau ape, ci pamânt uscat. Sari jos."
Revenim la simbolismul acestei urcari si coborâri. Ascensiunea era o urcare calitativa, o despuiere de servituti, din plan nobil, in altul mai nobil. O "despuiere de metale" prin arama, argint, aur. Acest urcus calitativ este solitar si cu o deconditionare progresiva. Individul Dumitru se micsorase pâna la punct, suprimând conditia spatiala. Dar toate conditiile se impletesc solidare. Disparuse si foamea. In legenda se spune ca viziunea Graalului avea acest efect. In divinis, Graalul este si el Ulciorul Bucuriei. Pe lânga conditia spatiala, disparuse si cea temporala, cum se va vedea mai jos. Este o totala trecere la limita, la cel de-al sutalea nume divin.
Era providential ca Dumitru sa nu ajunga la Batrânul Timpurilor, sa nu recupereze Ulciorul Bucuriei, ceea ce ar fi adus de la sine reintoarcerea Vârstei de Aur intempestiva deoarece in epoca toarcerii basmului ciclul nu era inca sfârsit.
Reintoarcerea pe pamânt nu e o cadere, ci o coborâre sacrificiala, cu har euharistic. Este semnificativ ca Izvorul Vietii se cobora si el in lume, ca si curpenul de vita. Nu este firesc sa presupunem ca, la un anumit grad de solidificare, izvorul s-a transvazat in curpen, devenind seva? Acesta este unul din aspectele circuitului sanguin al universului, care in functie de momentul ciclului este când seva, când sânge, când limfa, când suflu cu irizari si tranzitii de curcubeu, de la una la alta. In covorul cosmic, culoarea viei este fara importanta. Totul este nuanta. Lumina se adapteaza la mediile pe care le strabate si le creeaza ca si de data aceasta.
"Dumitru nu stia incotro s-o apuce. A stat asa pâna s-a facut ziua. Dupa aceea s-a indreptat spre primul sat pe care il vedea. A ramas uluit. Nu numai ca nu era satul lui, dar oamenii vorbeau o limba cu totul necunoscuta. In zadar a incercat sa se inteleaga cu dânsii. Era parca in alta lume. Inainte de a se urca la cer, catarându-se pe crengile Pomului Lumii, cutreierase toata lumea si peste tot se intelesese cu oamenii, caci vorbeau aceeasi limba. Acum nu se mai intelegea cu nimeni.
Ce sa faca? s-a asezat in satul acela. Un om cu inima buna i-a dat o bucatica de pamânt cât o ograda si el si-a facut un bordeiu. Dar mai inainte de a-si face bordeiul, a ingropat in pamânt curpanul pe care il aduse cu el din Pomul Lumii. Sa vada ce are sa se intâmple?
Si s-a intâmplat ca curpanul a prins si a inceput sa dea frunze si niste flori marunte si stralucitoare ca smarandu. Apoi a facut struguri ca aceia pe care ii gustase când era in Pomul Lumii. Acolo, curpanul venea din adâncul cerului si se impletea printre crengile Pomului luminii. Aici curpanul se tinea bine de pamânt si se agata cu niste cârcei de orice pom, ridicându-se in sus,ca si când voia sa se urce din nou la cer."
Fraza indica foarte bine circulatia marilor curente cosmice care vivifica universul. In realitate, curentul descendent si curentul ascendent se succed numai intr-o lume conditionta de timp. In divinis, cele doua curente sunt concomitente.
"Oamenii din sat au vazut si s-au mirat. Strugurii erau dulci. Au cerut si ei bucatele de curpen pe care le-au plantat. Apoi s-au deprins sa faca din struguri hin. Au baut si au vazut ca se simt mai bine si uita de amaraciune si de necazuri. Le turna in suflet bucurie si dragoste de viata. Mâhnirea, oricât de grea ar fi fost, se tamaduia.
Dumitru s-a imprietenit cu oamenii din acel sat. Le-a invatat limba. Din vorbele lor au invatat ca tara in care traiau se numea Moldova. Pai atunci e tara mea, a spus dânsul, ca inainte de ratacirile lui tot asa se chema.( Limba pe care o cunoscuse el, nu o mai stia, dar numele tarii ramasese. Cea ce inseamna ca numele unor tinuturi consacrate strabat prototipal intreg ciclu, ca o matca imuabila, din care se preling adaptari la timp si loc).
"A plecat Dumitru intr-o vara catre Miaza Noapte, spre Mânastirea Alba, dar nu a mai gasit-o. Muntii mai ramasesera inca. Ii recunosteai. Peste tot oamenii vorbeau limba noua.
- Unde e Mânastirea Alba? intreba el când pe unul, când pe altul. Dar nimeni nu stia sa raspunda.
Intr-o zi sta de vorba cu un batrân din partile de sus ale Moldovei. L-a intrebat si pe el de Mânastirea Alba. Batrânul a facut ochii mici, ca si când s-ar fi uitat la ceva, de la mare departare.
- Mânastirea Alba? Hm! Apai, se zice ca ar fi fost o mânastire ce s-ar fi chemat Alba. Dar asta ar fi fost demult tare. Cu vreo mie de ani in urma, inainte de potop.
- Ce potop mosule?
- Apai a fost un potop care a nimicit si râsâchit totul
Dumitru s-a infricosat de vorbele mosului. Intelegea el de ce a vazut numai ape la intoarcere, când a ajuns in vârful Pomului Lumii. Intelegea ca a adormit cu curpanul legat de trunchiul sfânt si ca somnul i-a fost de sute si sute de ani, pâna când apele s-au uscat si oamenii s-au inmultit din nou.
S-a intors in satul lui. Povestea tuturor ce i se intâmplase. Unii il credeau, altii nu.
-Cum, nu credeti? Dar asta cine a adus-o? zicea el aratând la dealurile pline de butuci de vita de vie.
A mai trait cât a mai trait, pâna când a murit."
Se vede ca avem de-a face cu traditii locale contaminate de infiltratii biblice. Cezura dintre cei doi cicli nu trebuie sa fi fost atât de complexa, din moment ce unul dintre numele Mânastirii Neamt era Mânastirea Alba.
Batrânul pustnic vesnic de la Mânastirea Alba poate fi in linii mari asimilat cu Noe, Patriarhul Potopului. La fel cu Dumitru, Noe sadise vita de vie. Basmul nostru poate rezuma eliptic mai multe mituri, caz ce se mai gaseste. Sau e vorba de unul din diluviile secundare, de care se vorbeste in mitologia greaca, acel al Ogygiei, sau al lui Deucalion si Pyrrha?
Dar naratiunea continua:
"Oamenii l-au socotit sfânt si l-au trecut si in calendar la 26 octombrie. Când se sarbatoreste ziua lui, in toate butoaiele si zacatoarele din tara fierbe incet vinul. Fierbe si forfoteste ca si cum ar povesti viata lui Dumitru, care umblând prin Pomul Lumii a gasit niste curpeni de "hie" impletiti printre crengile de arama, de argint si de aur, printre nestemate si i-a adus pe pamânt.
- Mos Sandu, il intrebam (este vorba de intrebarea lui Vasile Pop, n.n.), dar unde o fi fost acela in care Dumitru a sadit pentru prima oara curpanul de hie?
- Cum unde o fi fost? Ce intrebare e aiasta? Apai la noi, in Nicorestii nostri. Poate aici, in Fântâni, poate in Coasta Lupei...Ce gândesti tu? Podgoria noastra e cea mai veche din toata tara si din toata lumea. Noi, nicorestenii suntem urmasi ai acelui Dumitru de demult..."
E semnificativ faptul ca epitetul popular al Sfântului Dumitru e acela de Izvorâtorul de Mir. In basmul nostru apare ca Izvorâtorul de Vin. Epitetele se completeaza si vinul si mirul fiind soare lichid. Batrânii alchimisti numeau Elixirul de Viata Lunga un "ulei superesential". Chiar in vremurile de bejenie spirituala, un vin foarte nobil, un Cotnar de pilda, maturat cât trebuie, curge ca un ulei in pahar.
Una din supravietuirile precrestine din viata noastra este ceea ce se numeste Focul Viu. Se va vedea legatura cu subiectul nostru. Detaliile ce urmeaza le-am gasit in cartea lui D. A. Vasiliu , Focul Viu*(1). Este considerat ca viu numai focul obtinut prin frecarea a doua lemne. Când e luat din alta sursa nu mai e viu, pentru ca nu-si mai are ratiunea in el insusi. Cu alte cuvinte, ca sa-si merite numele, acest Foc Viu trebuie sa fie o imitatie, un substitut, o "amintire" a Rugului arzator pe care l-a vazut Moise pe Muntele Horeb, Rug ce nu se mistuia si care soptea "Eu sunt cel ce sunt". "Dumnezeul nostru este un Foc Viu" mai spune Biblia. Dar focuri vii exista in toata aria indoeuropeana. Ne marginim sa reamintim asa zisele focuri ale lui Sfânt Ion de iarna si de vara, In Iranul nazdeist, unde, Focul, in toate aspectele lui are un loc central, in India unde focul sacru al lui Agni este aprins numai prin pronuntarea mantrei "Ram".
Pentru a margini la români, ce aprind focuri vii la lasata secului de brânza, primavara la Paresimi, ucenici, Sf. Toader, Blagovestenie, Joia Mare, Sâmbata Pastilor, la paste, Sf. Gheorghe, 1 mai, 5 mai, 24 Iunie, la Sânziene, 1 august, 26 Octombrie, la Sfântul Dumitru, la 23 si 24 decembrie, la 1 ianuarie, de Sfântul Vasile.
Dintre toate cu mult cel mai important este focul viu al Sf. Dumitru la 26 octombrie. "Se practica, spune D.A. Vasiliu, pe o scara intinsa, cu un ceremonial deosebit: in ajunul Sf. Dumitru si in seara de Sf. Dumitru este datina prin Oltenia si prin partea de apus a Tarii Românesti sa se aprinda niste focuri care se numesc focuri sumedre, dar mai ales la singular, focul lui Sumedru sau Sâmedru.
In judetul Muscel, inparte dinspre munte, copiii din alergat se urca pe coastele plaiurilor, veseli, trezind bolovani carora le dau drumul la vale. Aduc cetina si crengi mari de brad carora le dau foc, câteodata la un brad intreg."
Desigur, adaugam noi, in amintirea pomului pe care s-a urcat si a coborât din cer Dumitru Vierul. Copiii, barbatii, femeile striga mereu: "Hai la focul lui Sumedru, hai la focul lui Sumedru." (Atragem atentia asupra asonantei lui Sumedru cu Sumerieni, mai alesi cu Cimerieni, care au populat locurile acestea in adânca preistorie.) La intoarcere acasa fiecare ia un taciune pe care il arunca in livada in speranta unei recolte frumoase. Exprimându-ne initiatic, din rugul macrocosmic fiecare ia o scânteie pentru microcosmosul sau, focul mic participând euharistic la focul mare.
Aceleasi obiceiuri se implinesc in judetul Neamt, in vecinatatea Mânastirei Albe, strigându-se: "Dru, Dru, la Sumedru Dru", prima parte din cuvântul druid si inseamna "forta". "Drus" mai este si o denumire a stejarului. Se vede la ce vechi traditii ne duce povestea lui Dumitru al nostru, Sumedru, Cimedianul.
O informatie pretioasa ne vine din comuna Soveja-Putna, in proximitatea Nicorestilor. Copiii sar peste foc, proba initiatica prin excelenta. "Pe vremuri, spune informatorul, se puneau scaune in jurul focului."*(2) Caracterul de Masa Rotunda este flagrant si ne arata radacinile folclorice si initiatice ale Mesei Tacerii brâncusiene.
Caracterul solar, pirofor al Sf. Dumitru, este aratat si de o traditie culeasa de Ovidiu Bârlea, dupa care Sf. Dumitru este fiul Sfintei Duminici, al carei caracter eminamente solar este cunoscut.*(3) Din pricina acestui caracter solar citam din raspunsurile la chestionarul lui Nicolaie Densusianu:
"Masa si focul sunt lucruri sfinte." (2/45 Versoiu - Buzesti, jud. Olt)
"Focul e fata lui Dumnezeu." (2/221 Dobreni, jud Neamt)*(4)
"Focul tine cerul."*(5) (Sa ne amintim de Pomul Lumii din basm.)
"Vazduhul pe care coboara pasarea e foc", afirmatii care le intrece in splendoare pe celelalte. Toata angelogia in câteva cuvinte.
Este curios ca pronuntarea moldoveneasca a cuvântului "vie" este "hie", similara cu rostirea, tot moldoveneasca, a imperativului prezent a verbului a fi, "hie", imperativ cu care Dumnezeu a creat lumea. Infinitivul este: "a hi". Acest fapt arata prezenta reala a Verbului in vin, explicând astfel rolul lui euharistic si oracular in multe traditii.
Din raspunsurile la chestionarul lui Hasdeu:
"Ii zice vie, pentru ca in toti anii ii taie capul si tot vie este".
"Via nu moare".
"Cel dintâi must se duce ca frupt la biserica".
"Când se toarna in poloboc cea dintâi cofa, trebuie sa chiui".
***
Vom incheia cu o alta poveste a lui Mos Sandu Rau. Copilul se mira ca Mos Sandu lucreaza cu atâta tragere de inima la ceva care nu-i aducea nimic.
"Mai nepoate, mai nepoate! Ce stii tu? D'apai tu n-ai inteles din povestea pe care ti-am spus-o ca hia-i sfânta, ca-i adusa de sus de stramosul nostru Dumitru? Dar iaca, am sa-ti mai spun o poveste, tot cu hia. Poate o tii minte s-o spui si tu la altii."
Si Mos Sandu povesti Basmul Poamei rosii.
"La inceput n-a fost decât poama alba. Pe toate dealurile nu vedeai decât vii cu poama alba.
Cica odata se lasase pe pamânt o seceta mare. Secasera fântânile, izvoarele, râurile. Intr-o zi au intrat in sat niste straini. Un batrân cu o cârja in mâna, cu cealalta ducea un magarus de capastru. Alaturi de batrân, o femeie tânara cu un copchil in brate. Femeia era slaba, cu buzele crapate de vânt. Copilul la fel, abia mai sufla.
Nimeni din sat nu a vrut sau nu a putut sa le dea apa. Nu aveau.
In cele din urma au ajuns la marginea cealalta a satului, unde intr-un bordei saracacios locuia Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba.
Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba, era o fata frumoasa cum nu se mai vazuse, dar damblagita. Mergea greu prin casa. Se târa de ici-colo numai in mâini. Traia din tors si din impletit. Picioarele ii erau reci si nu le simtea, de parca nu erau ale ei."
Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba este un aspect pe planul nominal al poamei albe, cum i-o arata numele. Cum se stie, in implinirea euharistiei se utilizeaza numai vin alb. Din motive de opacitate ciclica, lumea dizgratiata prin seceta, nu mai poate primi fructul alb originar, culoare alba a Polului, deci hyperboreana, decât atenuat si anemic. Nu e vina substantei divine, perfecta in ea insasi, ci a unei umanitati ce se insera. Endosmoza nu se mai efectua prin tesuturile sclerozate de caldura. Circuitul sanguin, alb intr-o umanitate mai mult vegetala la obârsii, iesita dintr-o gradina, nu mai incalzea o carne si un psihic napadite de elemente pasionale. Aceasta specificare a poamei albe in poama rosie este echivalentul românesc al celor doua Soma succesive din traditia hindusa ca si al trecerii (in traditia iraniana) de la Haoma alba, care nu se culege decât pe muntele polar Alborj, la Haoma galbena, si aceasta pierduta.
Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba este una dintre cele mai frumoase formule hieratice din câte exista. Nalba, pe lânga sensul firesc si imediat pe care-l are, poate fi si contragerea lui nu alba si atunci este posibila locutiunea floare alba nu nu alba; avem adica doua negatii care dau o afirmatie, o afirmatie la absolut. Iana Sânziana nu e alba in contrast cu negrul, ci e alba absolut deasupra tuturor culorilor.
Din alta perspectiva si referindu-se la cealalta formula "Iana Sânziana din cosita ruja-i cânta, noua imparatii asculta, Dumnezeu se minuneaza", ruja fiind rosie, gasim o referinta alchimica la cele doua "opere" , l'oeuvre au blanc si l'oeuvre au rouge, Albido si Rubedo cu progresivitatea in sensul ezoteric al enuntarii, adica invers: perspectiva este de data aceasta cosmologica. In unele variante ale formulei, ruja este inlocuita cu floare, care poate fi si alba. Dante, când vrea sa marcheze discret trecerea de la templarism la rozacrucianism, vorbeste de o roza alba.
"In forma di candida rosa
Mi si mostrava la Milizia Santa."
Mai este posibila o lectura delfica a formulei alba nu de nalba: "alba nu-alba sau alba-nu alba", ceea ce este o oglindire ortografica a Yin-Yangului: in jumatatea alba a cercului, un punct negru, in jumatatea neagra, un punct alb.
***
Cu câtiva ani inainte se intâmplase o nenorocire mare cu ea, Iana sânziana, floare alba, nu de nalba, si cu ai ei. Un capcaun de la Miaza-Noapte o vazuse si se indragostise de ea si o ceruse de nevasta; ea nu a vrut. Capcaunul a trimis din nou daruri si petitori. A fost iarasi refuzat. A trimis a treia oara o caruta incarcata trasa de sase cai, plina de blanuri scumpe, podoabe de tot felul si trei dimerlii pline cu galbeni. In fata parintilor si a celor dragi au citit o scrisoare amenintatoare a capcaunului: sa primeasca darurile, sa dea fata, altminteri sa se teama de mânia capcaunului.
Fata s-a sfatuit cu parintii si cu fratii si a dat solilor raspuns indraznet: sa afle Inaltimea Sa capcaunul ca Iana Sânziana, floare alba, nu de nalba nu are nevoie de daruri, nici parintii si nici fratii. Si sa mai afle Maria Sa ca Iana Sânziana, floare alba, nu de nalba ne se teme de teama Mariei Sale.
Solii au plecat, dar nu peste multa vreme au venit oamenii capcaunului si pândind o clipa, când fratii nu se aflau acasa, au rapit fata. Fratii când s-au intors au vazut ce se intâmplase, au luat-o prin padure pe un drum scurtat si s-au luat la bataie cu oamenii capcaunului. Aproape toti rapitorii au fost rapusi si cei doi frati au cazut.
In timpul luptei Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba s-a desfacut de frânghii si s-a strecurat din car si s-a ascuns in zapada inalta, facându-si loc in ea. A degerat acolo si a damblagit. Hranindu-se numai cu ierburi si târându-se in mâini, a lut-o in jos.Oamenii de treaba au intâlnit-o si au dus-o acasa. Nu a mai gasit parintii care murisera de inima rea.
De atunci Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba sta singura, traind din tors si din impletit. Apoi au venit anii de seceta si viata tuturor oamenilor s-a facut peste masura de grea. Cu atât mai mult viata Ilenei.
***
Iana refuza pe capcaunul nordic, ceea ce pare o negatie a Traditiei Primordiale, hyperboreeana in esenta ei. In realitate, strugurele fiind un fruct solar este incompatibil cu frigul polar si atunci configuratia lui existentiala are drept sa se modifice conform necesitatilor vremurilor. Bineinteles, ce spunem este cu atât mai adevarat pe plan spiritual.
Fiecare traditie secundara are, in mod firesc, propriile ei puncte cardinale, zenitul si nadirul ei; altfel nu s-ar deosebi de Traditia Primordiala; ori adaptarile si readaptarile sunt conditia insasi a dezvoltarii ciclice. Mos Craciun este dusman de moarte a strugurelui, inca agatat pe arac, fara prejudiciul caracterului sau superlativ benefic. Cu drept cuvânt evreii considerau Egiptul ca o imagine a Iadului, din care i-a scos Dumnezeu si, dupa rataciri de patruzeci de ani prin lumile intermediare, i-a dus in Tara sfânta, in Tara fagaduintei, si ea imagine a Paradisului; cea ce nu impiedica civilizatia egipteana sa fie una dintre cele mai auguste din lume, din punctul de vedere al totalitatii si continuitatii.
O civilizatie, care are drept mijloc un centru initiatic si ca bautura euharistica vinul, este solidara cu vita de vie, din amândoua punctele de vedere, practic si spiritual.*(6) Toate conditiile unei civilizatii ortodoxe trebuie sa se imbine si sa faca un tot. Vinul trebuie sa fie un produs al ariei traditionale respective. Mai precis, vinul si civilizatiile care atârna de el trebuie sa fie fructul zonei temperate. Având in vedere caracterul solar al vitei, ne este permis sa ne intrebam daca civilizatia vinului nu este civilizatia atlanta eminamente solara. Este semnificativ faptul ca in basmul nostru poama alba devine poama rosie dupa cum vom vedea, ceea ce ar arata doua lucruri:
1) poama alba originara poate sa fi fost altceva decât fructul caruia ii dam acest nume;
2) transformarea in poama rosie indica transformarea, adaptarea traditiei nordice in traditie atlanta, a carei simbolica este rosul.
Mai putem spune ca bautura proprie a civilizatiei hyperboreene, specifica ei, este apa cristalina de izvor de munte, trasa dn zapezile vesnice prin tevile pamântului si ale pietrelor. Subsidiar, iti pui intrebarea, ce semnificatie a avut smulgerea vitei de vie de catre Burebista si Deceneu?
Aria vitei de vie se intinde nedefinit pe anumite latitudini. Este o indicatie a zonelor unde s-a raspândit migratia atlanta in timpul si dupa cele trei catastrofe care au dus la prabusirea ei completa?
In intervalul dintre cele doua traditii, in sanhya, Iana, in bordeiul ei obscur devine parca torcatoare.
***
Deci, la usa Ianei s-au oprit trei fiinte omenesti, un batrân o femeie tânara cu un copil in brate. In momentul când ciclul ajunge la un punct mort, se produc interventiile divine directe: la poarta Ilenei s-au oprit al noualea Avatara, cu tatal lui adoptiv, Marele Dulgher al Universului, cu Maica Precista. Noi stiam ca plecasera in Egipt. Se poate vorbi numai de o localizare folcloristica, populara? Tâlcul poate fi mai adânc decât acela al unei adaptari. Mitul nostru arata Sfânta Familie luând directia contrara axului Betleem - Piramide. Concomitent cu curgerea vizibila a unui râu, mai este si una invizibila, in sensul contrar, de data asta din sud-nord, spre obârsii, spre izvoarele mediate ale traditiei.*(7) Acesta a putut fi itinerarul invizibil al Sfintei Familii. Ne reamitim o observatie a eminentului elenist, Charles Picard, numind Egiptul si Creta dubleturile vizibile ale Hyperboreei.
Batrânul a cerut Ilenei o picatura de apa, daca nu pentru ei, pentru pruncul nevinovat, sa-i ude buzele crapate si uscate de vânt.
"Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba, s-a uitat la cele trei fiinte omenesti si s-a umplut de mila. Le-a dat sa bea din fundul ulcicutei putina apa ce o culesese dintr-un izvoras din padurea vesteda, cale de o jumatate de zi de mers. Dupa aceea, Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba, s-a uitat din nou cu mare dragoste la mama si la prunc si-a spus:
- Tare-i mic si dragalas si tare-i slabut! Da-mi-l oleaca sa-l tin in bratele mele ca mult mi-a fost pe lume drag sa am si un prunc si n-am avut noroc.
Femeia i-a dat pruncul. Dar indata ce Ileana l-a luat in brate, s-a intâmplat o minune nemaivazuta; pieptul i s-a umflat si tâtele i s-au umplut de lapte!
S-a mirat si a strigat:
- Doamne, Dumnezeule, pe cine am primit in casa? Cine sunteti voi?
Raspuns nu a primit, dar femeia a spus cu blândete:
- Nu te speria! Da-i pruncului sa suga.*(8)
Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba, s-a descheiat la iie si-a dat pruncului sa suga. Pe masura ce sugea, pruncul se inzdravenea si prindea viata. In jurul capului a inceput sa i se faca un cerculet de lumina. Când a vazut aceasta, Ileana a strigat cu putere:
- Vai mie, pacatoasa! Voi sunteti trimisi de Dumnezeu in casa mea si eu stau ca o nemernica, fara sa ma pot scula sa va slujesc cum se cuvine.
- Asculta Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba.
- De unde stii cum ma cheama?
- Asculta, pentru binele ce ne-ai facut ce dorinta ai?
- Sa pot sta in picioare! Sa pot merge!
- Atunci ridica-te si da-mi pruncul!
Iana Sânziana s-a ridicat in picioare dupa atâti ani si i-a dat femeii pruncul, apoi s-a aplecat la pamânt si le-a multamit.
- Scoala-te a strigat femeia straina. Si tine bine minte ce-ti spun: cât vei mai fi in viata, mult, putin, vei fi de-acum mereu in putere sa te tii in picioare si sa mergi. iar dupa ce vei muri, tot in picioare vei fi si tot de folos oamenilor ca si pâna acum. Apoi strainii au iesit pe poarta si s-au dus."
Alaptarea pruncului Iisus de catre fecioara imaculata, Iana, paredru al hyperboreanului Ianus, este un semn mai stringent al dependentei noii traditii de Marea Traditie Primordiala decât omagiul celor trei magi, caci in cazul din urma magii vin la Betleem, iar in basmul românesc Sfânta Familie trecere Dunarea spre nord.
"A doua zi, in zorii zilei, au navalit in sat calareti pe cai aprigi, cu coifuri, imbracati in zale, cu platose si suliti si-au umlat din casa in casa, speriind femeile si copiii, tot intrebând si cercetând.
Au navalit si in ograda saracacioasa a Ilenii si au strigat mâniosi.
- Noi suntem ostenii imparatului Irod. Sa ne spui indata unde au plecat strainii care au fost pe la tine ieri?
- Nu stiu, a raspuns Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba.
- Cum nu stii, au racnit ei. Oamenii din sat spun ca la tine au intrat in casa. Cu tine au stat de vorba. Ce-ati vorbit?
- Nu stiu, a raspuns Ileana.
- De unde veneau si unde se duceau?
- Nu stiu."
Ileana ar fi putut sa scape teafara, printr-un raspuns evaziv, care n-ar fi fost o tradare. Sa se observe insa aceasta succesiune de determinari negative când este vorba de Dumnezeu coborât printre oameni. De altminteri insasi incarnarea Verbului este o determinare negativa. Ileana isi marturiseste Dumnezeul prin vedicul neti, neti, nu, nu.
"Daca au vazut ostasii imparatului Irod ca nu pot afla nimic de la Iana Sânziana, Floare Alba, nu de nalba, au legat-o de stalpul bordeiului, s-au departat vreo 20 de pasi si-au tras cu arcurile, strapungând-o cu sageti. Apoi au incalecat si s-au mistuit in intunericul noptii care venise, lasând satul ingrozit"
Navaleste deci la Nicoresti armia antihristica a lui Irod Imparat, haituind Familia Sfânta. Irod reprezinta spiritul nemrodian. Este curioasa asonanta dintre Nimrod si Irod, identitatea ultimei silabe. Personajele fac parte din aceeasi familie spirituala daca se poate vorbi asa. Nimrod-Irod si Sfânta Familie alcatuiesc un cuplu de contrarii, aparând in momentele critice ale ciclului, caci in asemenea clipe Binele si Raul nu mai pot fi difuze, ci se personifica in entitati precise. Raul adulmeca Binele, care pentru el este evanescent. Dintr-o perspectiva putin schimbata, initiatul procede la captarea inacesibilului prin adulmecari care pâna la urma se topesc in parfumul Paradisului.
Acesta este tâlcul marilor mituri vânatoresti. Exista insa si o wilde Jagd, o vânatoare salbatica vomitata de Infern, pomenita de numeroase legende. Aceeasi putere alunga oastea lui Irod pe urmele triadei sacre. Apocalipsul arata ca la consumarea timpurilor, Balaurul, vechiul dusman, va urmari pe Femeia invaluita cu soare, incununata cu cele douasprezece constelatii zodiacale. Dar Dumnezeu o va ascunde in pustie. Niciodata cantitatea nu va prinde calitatea in laturile ei, pentru ca ii scapa prin gaurile retelei. Sfânta Familie se refugiaza la poalele Piramidelor, Sfinxul fiindu-le pazitor, sau intr-un Egipt nordic mitic, care este u-topic, adica fara loc, ne-spatial.
Profetul Muhammad a trebuit sa fuga din Mekka, unde dusmanii cautau sa-l omoare, spre Medina. Aceasta fuga marcheaza inceputul Hagirii, era musulmana. Gonasii erau sa-l prinda pe el si pe tovarasul sau, Abu Bekr, viitorul calif.S-au ascuns intr-o pestera. Intr-o clipa, la intrarea pesterii, un paianjen a tesut o pânza si o turturea clocea in cuibul ei.Cum putea sa ajunga cineva in fundul pesterii fara sa alunge turtureaua, au facut o justa socoteala dusmanii si au urmat mai departe drumul.
Revenind la Nicoresti, sagetile irodiene au patruns in trupul vertical al Ilenii, formând o serie de cruci cu trei dimensiuni. Stâlpul bordeiului este Axa Polara, Axis Mundi.
"A doua zi in zorii zilei, când au venit oamenii din sat sa vada ce s-a intâmplat cu biata fata damblagita, nu au gasit-o. Dar s-au mirat peste masura, caci, in fata bordeiului, rasucita pâna sus, crescând din pamânt, era o vita de vie plina de struguri copti sângerii, dulci si gustosi. Au gustat cu totii. Pâna atunci nu se mai pomenise poama rosie. De atunci hia cu poama rosie s-a intins pe toata lumea. S-a implinit si prorocia facuta de Maica Domnului cu pruncul in brate, ca Iana Sânziana va fi si dupa moarte in picioare si de folos oamenilor."(*1)
In subsidiar indicam ca Nicorestii sunt patria celui mai vestit vin rosu din tara.
*(1)D. A Vasiliu,Focul viu, Studii de foclor, Bucuresti, Editura Casa Scoalelor, 1943;
*(2)idem,p.81;
*(3)Ovidiu Bârlea, Mica enciclopedie a povestilor românesti, la termenul "Zile Sfinte", Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1976, p.452;
*(4)D. A Vasiliu,Focul viu,Studii de foclor, Bucuresti, Editura Casa Scoalelor, 1943, p.109;
*(5)Elena-Niculita-Voronca, Datinile si credintelepoporului rpmân adunate si asezatein ordine mitologica,vol. I, part IV-V, p.120; *(6) Denumirea "de vita de vie" din limba româna se mai poate preta si la urmatoarea interpretare ezoterica: in romaneste cuvantul vita are si sensul de legatura cu strabunii in expresii ca "român de vita veche", "boier de vita veche", "cutare este de vita domneasca", deci tot veche etc., indicând o legatura a persoanei respective (a prezentului) cu stramosii sai indepartati (cu trecutul indepartat si in acest context o legatura a unei traditii mai noi cu una mai veche.
Cuvântul "vie" mai este si femininul cuvântului "viu", deci indica viata. "Vita de vie" poate insemna in acest caz legatura dintre spiritul omului si Dumnezeire care are viata vesnica, este mereu viu. Intr-un astfel de sens poate fi interpretata si afirmatia Bibliei ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, adica avand viata vesnica. Deci spiritul omului este creatie de vita veche, dumnezeiasca, cu viata vesnica. "Vita de vie" reprezinta in acest context o expresie materializata a originii si a caracterului de vesnicie a vietii spiritului uman, cu atat mai mult ca unul din simbolurile energiilor "esenta" este vinul. Energiile "esenta" (Purusha) nu se materializeaza si deci au o existenta vesnica, iar centrul spiritului din om contine astfel de energii.
*(6)Putem deduce din basm ca religia crestina are de fapt la baza tot Traditia Primordiala Polara daca nu cumva basmul acesta este o adaptare a unei traditii mai vechi - locale - care imbraca o forma crestina.
*(7)Traditia unui nou ciclu mic care se dezvolta ajutat de Dumnezeu alaptandu-se chiar in timpul sfarsitului de ciclu anterior cu ceea ce acesta a pastrat mai pur (fecioara care alapteaza) din Traditia Primordiala.
17 mai 2011